Sărbătorim 2 ani în Grădina lui Dumnezeu (2)

(continuare)

Cititorii noștri care ne cunosc știu de unde am plecat în această călătorie și cu ce forţe. Încrederea în noi și în proiectul nostru ne-a călăuzit tot timpul. Așa am reușit ca, în urmă cu doi ani, să ne mutăm în Grădina mult visată. Tot ce s-a întâmplat apoi i-a uimit nu numai pe toţi cei care ne-au aflat povestea, ci chiar și pe noi înșine. Rezultatele au fost enorm deasupra oricăror așteptări, previziuni și pronosticuri.  Ni s-a părut, nu o dată, că în grădina noastră aproape că pare că am făcut minuni. Doar noi doi, fără nici o experienţă sau pregătire agricolă iniţială, nici măcar la nivel empiric, am schimbat faţa grădinii și am obţinut recolte variate și în cantităţi incredibile, mai mult decât puteam noi să consumăm sau să conservăm.

Și suntem foarte încântaţi de performanţele noastre atât în privinţa grădinii, cât și în privinţa îmbunătăţirilor pe care am reușit în acest răstimp să le aducem întregii gospodării. Toate schimbările pe care le-am făcut asupra aspectului general al casei și curţii este incredibil, având în vedere cum arătau înainte de mutarea noastră aici. Noi aveam doar viziunea a ceea ce urma să facem, așa că ne-am apucat de lucru și, pas cu pas, metru cu petru, bucată cu bucată, am curăţat, transformat, schimbat, aruncat, dăruit, înlocuit, adăugat, înfrumuseţat, astfel încât, treptat, am reușit să facem și să simţim locul acesta ca fiind “acasă”. Mai pot fi îmbunătăţite încă unele aspecte, însă toate la timpul lor. 

Anul 2017 avea să fie anul încununărilor tuturor eforturilor noastre anterioare. Avea să fie și anul deschiderii către primii musafiri ai Grădinii lui Dumnezeu, luna ianuarie fiind premergătoare în acest sens, șirul vizitelor fiind deschis de o prietenă din grupul nostru din București, grup care, între timp, s-a împrăștiat în diverse colţuri ale ţării după plecarea noastră. Vizita Roxanei, în timpul căreia am desfășurat împreună mai multe iniţieri (precum  “Iniţierea Toporului Sacru”,  “Iniţierea în dulceaţă divină din coji de portocale”, “Iniţierea în parfumuri mystice din uleiuri esenţiale” și altele la ceas de taină) a a avut darul de a mobiliza mai repede și de a ne porni motoarele ceva mai devreme decât ne-am fi gândit. Primăvara urma să vină abia peste vreo alte două-trei luni, însă noi deja ne făceam planurile. 

Apoi, în februarie, am activat Portalul Iubirii. A fost un joc minunat. Am făcut incantaţii în rime, purificări în versuri, am eliberat în eter ecoul iubirii și culorile ei încântătoare, am rememorat și retrăit toate formele de iubire experimentate în toate vieţile noastre de pe pământ, în toate lumile prin care am trecut, în toate creaţiile pe care le-am cunoscut și m-am jucat încă o dată cu emoţiile intense care ne activează și ne protejează pe amândoi în interiorul cupolei de lumina și energie ocrotitoare, pe care ne-am creat-o în Grădina lui Dumnezeu, ca spatiu sacru și sigur.

Semnele pe care Dumnezeu ni le-a trimis pe cerul Grădinii de nenumărate ori ne-au fost răspuns și confirmare, înţelegere și transcedere pe alt nivel. Și așa a venit primăvara.  Despre toate acestea puteţi citi în însemnările începutului de an 2017, de la Primul musafir al Grădinii lui Dumnezeu în Tabăra Initiaţică de Iarnă  până la  Te-ai însămânţat în noi, Doamne, primăvăratec!

 

Echinocţiul primăverii 2017 ne-a  găsit trebăluind la pregătirea răsadurilor pentru noul sezon de grădinărit. Chiar dacă, exact în primăvara aceasta, am declarat public, ferm și fără echivoc că “noi nu suntem fermieri”, totuși am luat foarte în serios joaca noastră de-a grădinarii și ne-am apucat de treabă. Cel de-al doilea Paste ne-a găsit mult mai bine, mai împliniţi, mai mulţumiţi de tot ceea ce realizasem în casă și in grădină, iar semnele lui Dumnezeu ne vorbeau și ni se arătau de peste tot.

În luna mai am redeschis șantierul pentru ultimele lucrări de interior ale casei, asta însemnând încă o lună de lucrări, praf, mizerie, zgomot și disconfort cât cuprinde. Când am terminat și runda aceea de lucrări ne-am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Ceea ce nici nu era departe de adevăr.

Grădina creștea și ea într-o lună cât altele în zece, recoltele adunate ne-au depășit toate așteptările, cămara și pivniţa au început din vară să-și primească primele borcane cu murături pentru iarnă, pământul oferindu-ne frumoasele-i daruri şi răsplătindu-ne pentru râvna noastră, pentru tenacitatea şi responsabilitatea cu care ne-am jucat de-a Grădinarii, dar şi pentru emoţiile şi înţelesurile din spatele Cuvintelor şi Faptelor noastre povestite aici, pentru energiile create, intreţinute și puse în mişcare, pentru strădania noastră de a-L întrupa pe El în această lume aşa cum se cuvine, curat şi liber, sincer şi puternic, hotărâţi şi neabătuţi de la Calea Luminii ce-o purtam în noi.

Şi vom face toate acestea încă şi mai departe, căci El ne-a pus un As în mânecă şi tot El ne învaţă cum să-l folosim, cum să-i descoperim tainele şi cum să manifestăm, pentru noi şi pentru altii, frumuseţea şi bogăţia Cerurilor Deschise.

Așadar, am trăit minune după minune, primăvară după iarnă, vară după primăvară și toamnă după vară, și nici acum nu ne vine a crede cât de repede s-au dus anotimpurile, unele după altele, ca un vis, că o părere, ca o clipă, ca un fir de nisip în clepsidra nemuririi. Curioșii de detalii pot citi despre toate acestea în însemnările primăverii și verii, cele cuprinse între  “De echinocţiu sărbătorim cu răsaduri “  și  “Darurile verii”, printre ele fiind și povestea lui Rică-Tepoșilă-Bebe-mic.

După atâtea provocări mari ale celor două anotimpuri de grădinărit din 2017, primăvara și vara, se cerea o vacanţă pe măsură, una de pomină, într-un loc energetic extraordinar al planetei, într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu, dar, uneori, în istorie, nepreţuită de unii oameni la adevărata valoare patrimonială și umană. Lucruri necurate s-au petrecut acolo și în aceast an, umbrind pentru o perioadă măreţia și frumuseţea locului. Vacanţa noastră în Barcelona, în Montserrat, pe litoralul Mediteranei  și în mai multe zone ale Cataloniei ne-a fost premiul pentru seriozitatea și responsabilitatea cu care ne-am împlinit rolurile în Grădina lui Dumnezeu. Nimic nu-i întâmplător, cum nici alegerea acestei locaţii n-a fost întâmplătoare. Trebuia să fim acolo imediat după un moment dramatic al capitalei catalone.  Și am fost.

În iunie, când noi doi, Adrian şi cu mine, am ales ca destinaţie de vacanţă Barcelona, nu bănuiam nimic din ceea ce avea să se întâmple pe 17 august 2017 în piaţa centrală a oraşului, pe cea mai importantă arteră pietonală, La Rambla, o zonă turistică aglomerată de obicei, cu cafenele, restaurante, terase, magazine, tarabe şi chioşcuri elegante, cu suveniruri, cu spaţii largi pentru promenadă, cu prezentări artistice felurite în aer liber, cu teatru de mimică statuară şi exprimări arhitecturale vechi îmbinate cu modernism actual, în concluzie, cu un mix de expresie artistică interesant, destul de aerisit, curat, frumos, impresionant şi pentru toate gusturile.

Atentatul revendicat de islamişti avea să lase în urma lui morţi şi răniţi, un doliu naţional cu reverberaţii mondiale, o tristeţe mare în suflete, dar şi o enormă comuniune şi efuziune colectivă ulterioară, cu declaraţii de intenţie publice curajoase faţă de terorismul planetar, dar mai ales local.

Vacanţa noastră a durat o săptămână, dar, cât am stat acolo, timpul a ieșit aproape complet din ecuaţie. Săptămâna aceea ni s-a părut a valora cât o veșnicie, dar a trecut ca o clipă de repede. Când s-a încheiat, nu ne venea a crede. Adunasem peste 1000 de fotografii şi nesfârşite senzaţii minunate şi speciale, ce aveau să ne rămână amintiri nepreţuite în suflete. Barcelona îşi câştigase definitiv încă doi fani. Spania avea încă doi admiratori. Europa însăşi îşi notase în agendă prezenţa a încă unui cuplu pe lista celor îndrăgostiţi de călătorii, de explorare şi de descoperire a tot ce Dumnezeu a creat pe pământ, dar şi a tot ce Omul, pe drumul evoluţiei lui planetare, a construit aici mai mult sau mai puţin frumos sau impunător, trainic sau demn de admirat. 

Am scris mult despre vacanţa noastră în Barcelona, în mai multe însemnări, împărtășind toate impresiile noastre, emoţiile și itinerariul. Am fotografiat mult, ne-am simtit minunat și ne-am încărcat bateriile maxim pentru cea de-a doua jumătate a anului 2017. Puteti citi mai multe în însemnările cuprinse între “Canicula de august” și “Hola, Barcelona ( 5)”

 

 

 

După o vacanţă atât de frumoasă în Barcelona şi pe meleagurile Cataloniei, întoarcerea acasă, în Grădina lui Dumnezeu, a fost ca o intrare dintr-o poveste într-o altă poveste. Şi nu întâmplător mă refer la poveşti, căci, chiar înainte de a ajunge acasa, mi-a căzut în mână, sincron, o carte cu Poveşti Fermecate, frumos ilustrată, în ale cărei imagini am văzut frânturi din propria noastră poveste de viaţă.

Atunci când trăieşti fiecare zi a vieţii precum în filele unui basm minunat, cu entuziasm şi încredere, dar şi cu acea curiozitate aprinsă în ochi de copii, lumea întreagă devine un mister, iar magia ei se naşte din bucuria desluşirilor fiecărui pas.

Povestea noastră fermecată are în cuprinsul ei toate ingredientele pe care ni le-am dorit: Adam şi Eva în Grădina Raiului, Prinţul şi Prinţesa în Împărăţia Domnului, Zborul purtat pe Aripi Divine înspre Înaltul Cerului, Magia ispititoare şi controversată a Lumii, cu Poţiunile ei cuceritoare, dar cu efecte neaşteptate, Fiinţele Cuvântătoare şi Necuvâtătoare din mijlocul Grădinii, Spirite ale Naturii, Duhuri înţelepte şi sfătuitoare, Abundenţa şi Căldura unui Cămin intim şi plăcut, Prieteni la ceas de taină şi Ajutători de nădejde. Ce ne-am mai putea dori în plus?

Dincolo de metafore și de asocierea lor cu realitatea noastră,  am ajuns și la septembrie 2017, luna dedicată următorilor musafiri. Înca unul din prietenii noștri din București, George, care acum ne este prieten din Oradea, ne-a vizitat la începutul lunii și împreună am făcut magie prin grădină, culegând câteva ligheane de piersici numai dintr-un singur pom (care au dus la apariţia nenumăratelor borcane cu gem delicios), am cutreierat dealurile din jur, am meșteșugit energii și viziuni și ne-am bucurat unii de alţii în mijlocul decorului nostru rustic, liniștit, ferit de haosul și agitaţia lumii, în ritmul molcom și neprogramat al vieţii din Ardeal.

 

 

 

 

 

Apoi, pe finalul lui septembrie, am primit vizita mamei mele.

Mama a fost primul membru din familiile noastre care a ajuns la noi, în Grădina lui Dumnezeu. Când a aflat prima dată de intenția noastră de a ne cumpăra o casă şi de a ne muta undeva, la țară, într-un sat din Ardeal, a fost prima care s-a împotrivit şi, probabil, cea care s-a frământat cel mai tare în interiorul ei de pe urma acestei veşti. Ştia cum e viața la țară. Se născuse într-o familie de țărani cu mulți copii şi crescuse în condițiile precare ale vieții satului de demult.

Totuşi, ne-a văzut hotărâți şi i s-a părut că ştim ce vrem şi că ştim ce facem. A acceptat decizia noastră cu strângere de inimă şi, după ce ne-am mutat, ne suna săptămânal să vadă cum suntem, cum ne simțim, ce facem. Înțelesese că devenisem, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experiențelor, tot mai puternici, tot mai bine adaptați şi tot mai mulțumiți cu schimbările produse. Înțelesese că nu mai avea de ce să se îngrijoreze pentru noi. 

Un lucru îşi mai dorea “Mamă, cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să ajung să văd şi cu ochii mei locul în care v-ați mutat.”  Până în septembrie al acestui an nu s-a putut din diverse motive, despre care am vorbit în detaliu în însemnările de pe blog, alături de toate picanteriile, emoţiile și frumuseţea zilelor petrecute împreună, cu ocazia vizitei ei la noi. Vă invităm să le cititi în însemnările cuprinse între  “Grădina lui Dumnezeu la început de toamnă”   și  “Mama mea în Grădina lui Dumnezeu (4)”.

 

 

După plecare mamei părea că nu mai aveam mare lucru de făcut, fiind deja sfârșit de septembrie. Grădina noastră, însă, era de o cu totul altă părere, având o cu totul altă agendă decât a noastră. Ea lucrase de zor pentru noi, iar noi mai trebuia doar să o culegem. Așa că ne-am apucat de cules. Și-am cules o dată, și-am cules a doua oară, apoi și a treia oară, și, când credeam că e gata, ne-am trezit că iar mai aveam ceva de cules. Pe scurt, abia spre mijlocul lui octombrie am strâns ultimele daruri ale grădinii, am terminat de pregătit conservele, de umplut pivniţa și de curăţat grădina de lujerii golași rămași după toate culturile verii.

Apoi, pe final de octombrie 2017 am mai bifat o călătorie în București. Nici nu ştim când am plecat şi când ne-am și întors. Ne-am reîntâlnit familiile şi, reveniți acasă, parcă nu ne venea a crede că, doar cu putin timp în urmă, ne strângeam unii pe alții în brațe, ne povesteam, glumeam şi... eram împreună.

De când ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu, în cei doi ani ne-am revăzut doar de vreo patru ori, deci cam de vreo două ori pe an, în întâlniri oarecum fugare, prinse între două drumuri, unul de sosire şi unul de plecare, întâlniri cărora le-am facut loc printre programele fiecăruia, printre treburi nenumărate şi preocupări omeneşti. Este normal să fie aşa, trăim într-o lume în care, vrem-nu vrem, ne place sau nu, trebuie să-i dăm şi ei ce-i al ei, precum Cezarului ce-i al Cezarului: timp, spațiu, bani, gânduri, preocupări, obligații, limite, îngrijorări, temeri, planuri, proiecte de viitor, targheturi şi străduința de a le împlini şi multe altele.

Despre familiile noastre am povestit foarte puţin, doar atât cât să punctăm anumite transformări, subiectul fiindu-ne intim şi nedorind a-l expune public. De la începutul acestei extraordinare călătorii denumită  “viaţa la ţară, în Grădina lui Dumnezeu” şi până în prezent s-au derulat mai multe evenimente familiale deosebite, precum căsătoria celor două fete şi naşterea nepotelului, care m-a făcut să mă uit şi mai mult în oglindă şi să exclam: “Eu? Bunică? Pffffiuuuu..... ce glumă bună!” Dar, de dragul Prichindelului, am acceptat totuşi apelativul de “Buni”. Copilul creşte, vorbeşte cu alti copii, fiecare despre bunii lor, deci m-am gândit să se bucure şi micuţul nostru că îşi are bunii lui.

Și ne-am întors din vizita noastră în capitală spre final de octombrie, iar noiembrie ne-a oferit timpul necesar pentru lucrările de pregătire a grădinii şi curţii pentru iarnă. Iarna care nici măcar nu-i departe, ci chiar aici, la uşa noastră, oferindu-ne un decor de basm, special pentru noi. Decor alb, nins, ca-n poveşti descoperit și la munte, unde am dat o fugă de curând şi unde Dumnezeu ne-a oferit un sejur plin cu minuni în mijlocul unui loc feeric, cu un peisaj fermecător și romantic, ce părea dintr-o altă lume, de pe un alt tărâm, dintr-o altă realitate, una nouă, diferită, paralelă, una în care numai noi doi păream a mai fi prezenți, alături de doi patrupezi uriași întâlniti acolo, care întruchipau, cumva, duhurile a doi Gini protectori, personaje fermecate de basm, ce-au fost menite a ne însoți în călătoria noastră misterioasă.

Multe detalii inedite puteti afla din însemnările de pe blog dedicate drumului la Bucureşti, pregătirilor de iarnă sau întâmpinării acesteia, începând cu “Aproape.... ultimul cules.” si încheind cu “Ninsoare și minuni ca-n povești”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și, astfel, tot povestind, rememorând şi retrăind emoțiile amintirilor adunate de noi zi de zi, lună de lună, an după an, am ajuns la momentul prezent.

Acum în casă este cald şi bine, focul trosneşte plăcut în soba fierbinte, muzica ne învăluie relaxant în interior, Ema doarme ca o pisică pe pat, aş putea spune chiar că aproape toarce de plăcere, noi doi ne savurăm cafeaua sau ceaiul fierbinte, aromat, iar afară, cățeii de curte, Toni, Gina şi Bobi, supraveghează teritoriul, îşi stabilesc zilnic ierarhia, căci unii ca Bobi mai uită, îşi împart amabilitățile de rigoare, îşi predau cursuri şi seminarii de “urlat ca lupii” şi ne aşteaptă pe noi nerăbdători pe la uşi să ieşim la ei, să le administrăm mângâieri, giugiuleli şi alte delicatesuri din acestea, pentru care sunt cei mai invidiați câini din tot satul.

Și, iată, am ajuns şi la finalul acestei “sărbătoriri” on-line.

Vă mulțumim tuturor că ne-ați fost aproape, fiecare aşa cum a putut, cu sufletul şi inima, cu gândul şi cuvântul, cu visele şi cu emoțiile, cu dorul şi cu aşteptarea, pas la pas cu timpul care trece....

Dar, trebuie să subliniez, numai timpul trece, restul rămân toate în noi şi ne modelează, ne îmbogățesc şi ne ajută să creştem frumos în ochii Domnului şi în ochii noştri, căci doar Lui şi nouă ne suntem tributari şi doar de drumul fiecăruia personal către El (a fiecăruia dintre noi şi dintre voi) trebuie să ne preocupăm mai mult decat orice. Căci.....
 

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?
Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.
Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.
Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?
Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.”
(Sfânta Evanghelie după Matei, Cap. 6)

Din Grădina lui Dumnezeu: 29.11.2017

***