Poveste de toamna...
Oraşul tău
Trăieşti într-un loc în care parcă nimic nu este aşa cum ai vrea să fie.
Poate oraşul tău este prea mare şi nu îţi place haosul din el, agitaţia, aglomeraţia, poluarea, regulile complicate de viaţă, stresul, viteza, nebunia, pericolele, riscurile existente la tot pasul, oamenii, care îţi par deseori străini, grăbiţi, obosiţi, bolnavi, vulgari, depresivi, ocupaţi, indiferenţi, agresivi, copleşiţi de problemele supravieţuirii într-un mediu ce poate părea mai degrabă ostil.
Ori poate oraşul în care locuieşti este un loc ce pare uitat de lume, în care ţi se pare că niciodată nu se mai poate întâmpla nimic bun, că totul e mort, încremenit, uscat, abandonat: clădirile, drumurile, parcurile, maşinile, gândurile, visele, oamenii. Toate par cuprinse de resemnare, abandon, nepăsare, roase de boli şi gânduri, de neputinţă şi neîncredere, de ciudă şi neiertare.
Sau poate că oraşul acela în care trăieşti este nou pentru tine, poate abia te-ai mutat în el. Îl descoperi zi de zi. Uneori îţi place, alteori nu, uneori este surprinzător de interesant, alteori te sufocă plictiseala sau dezgustul; uneori îţi oferă mici bucurii, alteori experienţe deprimante. În acest loc, în care, proaspăt mutat, încerci să te adaptezi, în care vrei să te simţi bine şi pe care vrei să îl numeşti “acasă”, descoperi fel de fel de oameni. Unii în preajma cărora îţi place să fii, te ajută şi te apreciază, te mângâie şi te sprijină, alţii care te sperie, te rănesc, te resping sau care chiar te atacă. Unii alături de care creşti, înveţi, te şlefuieşti, îţi construieşti un rost, o poveste şi alţii care vor doar să te îngenunchieze, să te doboare, să te chinuie, să te stoarcă de energie, să te anuleze. Unii care te ajută să cunoşti succesul şi alţii care te împing spre catastrofale înfrângeri. Unii, oarecum, detaşaţi de haosul acestui oras, împăcaţi în ei înşişi, care se înconjoară de pace, linişte şi armonie, dar şi unii încrâncenaţi, ostili, în care clocoteşte ura şi invidia, măcinaţi de neajunsuri şi nemulţumiri, agresivi şi periculoşi. Uneori ţi pare că aici este cel mai frumos loc din lume, dar alteori ai fugi mâncând pământul oriunde, doar ca să scapi de întunecimea lui pe care o vezi cum se întinde din ce în ce mai mult, ca o molimă cancerigenă, ucigătoare.
Locul în care trăieşti poate fi oricum, oriunde, însă tu îi simţi din ce în ce mai mult aspectul lui întunecat. Îţi pare mai evident, te apasă, te strânge şi constrânge, te blochează, te anihilează, te răneşte, te otrăveşte, te seacă, te plictiseşte, te enervează.
Locul în care trăieşti, chiar şi dacă este un loc simplu, curat, liniştit şi blând, îl simţi de parcă îi lipseşte totuşi ceva… Nu ştii ce, dar nu te mai simţi deplin mulţumit şi fericit acolo. Vrei ceva anume. Ceva care să-ţi dea un anume sens, un anume rost, un anume ideal, să te scoată din plictiseală, din amorţire, din rutină, să-ţi aducă sentimentul de împlinire, de reuşită, de desăvârşire. Aici trăieşti de ceva vreme, însă, acum, locul acesta parcă doar te consumă, te arde ca pe o lumânare, iar deasupra lui parcă pluteşte sfârşitul, întunericul, frigul şi singuratatea, în care doar umbrele mai străjuiesc.
Destinaţia
Deodată, de dincolo de zare, apar nişte veşti.
Afli că undeva, departe, peste munţi şi văi, peste mări şi ţări, este un loc minunat unde toate dorinţele tale se pot împlini. Un loc însorit, cald, frumos, cu străzi şi parcuri îngrijite, pline de flori, cu clădiri interesante, cu flori la ferestre, unde trăiesc fiinţe luminoase, vesele, binevoitoare, fericite, fără griji, fără temeri, fără dureri, fără tristeţi, fără lipsuri, încrezătoare, armonioase, relaxate. Este ca o staţiune de vacanţă în care toţi sunt primiţi cu braţele deschise şi oricine se poate bucura de tot confortul dorit, de atenţie şi grijă, unde entuziasmul este o stare de a fi, iar durerea este necunoscută. Îţi vin din ce în ce mai multe veşti de acolo. Primeşti folografii, filme. Cei care au ajuns deja acolo s-au bucurat de toata frumuseţea aceea de nedescris, au gustat din ambrozia acelor locuri de vis, au cunoscut fiinţele acelea minunate şi fericite care locuiesc acolo. Ei au revenit în oraşul tău doar pentru a vă povesti şi vouă, pentru a vă descrie drumul, pentru a vă dezvălui secretele călătoriei lor, pentru a vă spune cum au ajuns la destinaţie, dar şi cum puteţi să porniţi şi voi la drum către acest loc de basm.
Drumul
Drumul nu are nevoie de o hartă.
Este direct, nu-l poţi rata dacă eşti atent, concentrat şi conştient de ceea ce vrei şi faci.
Deşi este un drum principal, poate fi foarte îngust, chiar foarte-foarte strâmt pe alocuri. Poate fi întrerupt de multe intersecţii, bariere, poduri şi podeţe, de semafoare şi nenumărate semne de circulaţie contradictorii, de indicatoare şi spaţii de popas. Poate fi un drum aglomerat sau aproape pustiu. Poate fi drept şi neted, cu flori şi fluturi prinprejur, cu peisaje încântatoare de-a lungul lui, dar poate fi şi anevoios, pietruit, ori mlăştinos, cu multe urcuşuri şi coborâşuri obositoare. Totuşi, este un drum pe care din ce în ce mai mulţi oameni au pornit, dornici să ajungă la staţiunea aceea mult visată. Unii au plecat mai demult şi sunt încă pe drum, iar alţii abia au pornit. Unii cu trenul, alţii cu maşina, alţii cu bicicleta, ori la pas, pe jos. Şi-a luat fiecare un bagaj cu ce a crezut că-i va fi necesar, fără să poată concepe că, de fapt, odată ajunşi la destinaţie, nimic din ceea ce au luat cu ei nu le va mai trebui, că vor găsi acolo tot ceea ce au nevoie, că nu le va mai lipsi nimic.
De vei porni şi tu pe acest drum, îl vei simţi în felul tău, într-un mod unic: uşor sau greu, lung sau scurt, simplu sau complicat, absurd sau necesar, vital sau inutil, riscant sau banal, palpitant sau plictisitor. El te poate duce înspre destinaţie, dar nimeni nu îţi garantează că vei ajunge cu adevărat acolo. Sunt foarte multe direcţii care te pot ademeni, care te pot păcăli, care te pot deturna. Vei întâlni şi mulţi oameni care au pornit pe acest drum şi care, din diverse motive, descurajaţi sau cu rea intenţie, s-au oprit şi vor încerca să te întoarcă, să te abată, să te facă să renunţi. Şi mai sunt şi acei oameni din oraşul tau, bine intentionaţi, desigur, dar care, neştiind nimic despre acel loc spre care vrei să pleci, vor încerca şi vor face tot posibilul să te oprească din drum, să te convingă să rămâi: acolo, în oraşul tău, în familia ta, în casa ta, în locul acela aşa cum e el, bun-rău, dar pe care măcar îl cunoşti. Vor încerca mulţi să îţi explice, să te convingă, să te oblige să rămâi, convinşi că îţi vor binele. De când vor fi aflat că ai gânduri de plecare, te vor privi mai întâi ca pe un om care glumeşte, apoi ca pe unul iresponsabil, dus cu pluta şi, în cele din urmă cu suspiciune, cu ostitiltate, cu respingere.
Nu vei mai fi unul de-al lor, ci un dezertor.
Te vor exclude, te vor izola, te vor arăta cu degetul.
Dar ţie nu îţi va mai păsa.
Ştii deja unde vrei sa ajungi, unde vrei să fii, cum vrei să trăieşti.
Te informezi din ce în ce mai mult despre locul acela, despre drumul pe care îl ai de parcurs, despre fiinţele care trăiesc acolo, despre oamenii care au ajuns acolo şi care au revenit să-i convingă şi pe alţii să pornească în această călătorie. Simţi că acesta este locul în care vrei să trăieşti, că acolo vei simţi împlinirea şi desăvârşirea aceea mult dorită, pacea şi armonia depline.
Te pregăteşti de drum şi îţi doreşti să meargă şi alţii cu tine, cei dragi. Le povesteşti tot ce ştii şi tot ce simţi. Unii înţeleg şi au încredere, alţii sunt reticenţi şi încep să te evite.
Astfel, treptat, oraşul tău, cel în care până mai ieri te sufocai, devine pentru tine tot mai diluat. Te extragi din el tot mai mult pe zi ce trece, pe măsură ce te proiectezi tot mai constant în locul acela de vacanţă, de la capătul acelui drum pe care mulţi l-au parcurs deja.
Călătoria
Şi într-o zi porneşti.
Nu mai ştii când şi cum.
Nu mai ştii ce te-a urnit din loc, ce te-a propulsat înainte în secunda aceea, în felul acela.
Nu ţi-ai programat nici momentul, nici conjunctura.
N-ai anunţat pe nimeni dinaninte, n-ai ştiut nici tu însuţi că eşti gata, că eşti pregătit.
Şi, iată-te în mers!
Este călătoria ta. Unică. Este pentru tine. Este aşa cum ai grijă să fie, aşa cum te străduieşti să fie. Este o călătorie în care poţi să fii atent doar la tine sau şi la ceilalţi parteneri de drum.
Poate să nu conteze dacă mergi singur sau împreună cu alţii, ci atitudinea cu care înaintezi.
Poate să nu conteze cât de repede ajungi, ci modul în care îţi desfăşori călătoria.
Poate să nu conteze ce întâlneşti în calea ta, ci ceea ce simţi trăind experienţa.
Poate să nu conteze locurile, oamenii şi experienţele întâlnite pe drum, ci învăţămintele primite de la fiecare.
Poate să nu conteze modul în care alegi să depăşeşti toate provocările acestui drum, ci încrederea că nimic nu te poate opri, convingerea că vei ajunge la destinaţie şi tenacitatea cu care mergi înainte.
Poate să nu conteze, de fapt, nimic din toate astea, nici măcar ajungerea la destinaţie, ci numai însăşi credinţa ta în existenţa ei.
Călătorul
Eşti pe drum.
Simţi că nimic nu te poate opri.
Simţi că vei ajunge la capătul acestui drum, la destinaţie.
Dar ce fel de călător eşti?
Priveşti doar înainte, fără să vezi nimic în jur, concentrat doar pe propria ta călătorie, atent doar la paşii tai, la direcţia ta, la bagajul tău, la sentimentele tale, hotărât să nu te laşi distras de nimeni şi de nimic?
Eşti călătorul care închide uşile şi ferestrele maşinii ca să nu audă şi să nu simtă nimic din toate cele de afară care l-ar putea deranja, încetini, ispiti?
Eşti călătorul care apasă de tot acceleraţie şi merge înainte, neuitându-se nici în dreapta, nici în stânga, neprivind nici locuri, nici oameni, depăşind şi neoprind nicăieri, ignorând pe oricine i-ar face semn, orice privelişti frumoase i-ar putea încânta ochii pe drum?
Eşti călătorul care nu stă la rând, care nu aşteaptă, care trece în trombă prin orice intersecţie, grăbit doar de idealul destinaţiei sale?
Sau eşti călătorul foarte atent şi circumspect în faţa necunoscutului ce i se deschide înainte? Mergi încet, prevăzător, alert la fiecare pietricică, la fiecare pom de pe margine, la fiecare mişcare de pe drum, la fiecare aripă de pasăre şi fiecare strop de ploaie? Eşti preocupat şi îngrijorat de starea drumului, de prognoza meteo, de aglomeraţia aceea care te însoţeşte, de entuziasmul celor care se îndreaptă către aceeaşi destinaţie, de gălăgia lor, de râsetele lor, de jocurile lor? Nu-i aşa că nu ieşi din rând, nu depăşeşti, nu te enervezi şi mergi concentrat, grijuliu să nu atragi atenţia nimănui, să nu faci nimic care ar putea fi interpretat greşit şi care ar putea, cine ştie cum, deranja pe cineva?
Sau poate eşti călătorul liniştit, calm, relaxat, care ştie că oricum va ajunge la capăt, indiferent câte gropi ar trebui să ocolească, indiferent de câte ori ar trebui să oprească pe drum: poate pentru oamenii care i-au facut semn să-i ia şi pe ei în maşină, poate pentru a salva un căţel lovit de alţii grăbiţi, sau poate doar pentru a mângâia şi ajuta un suflet obosit, neliniştit, temător?
Sau eşti oare călătorul care alege să meargă la pas pe acest drum, de mână cu alţii, râzând şi glumind, alergând, sărind într-un picior, făcând o mulţime de popasuri, focuri de tabără, spunând poveşti şi, apoi, pornind din nou la drum cu înflăcărare, cu încredere, cu bucurie, împărtăşind împreună atât drumul, cât şi plăcerea de a-l descoperi, de a-l cunoaşte, de a-l străbate, conduşi atât de convingerea că veţi ajunge la destinaţie, cât şi de dorinţa de a fi acolo împreună, cât mai mulţi deodată?
Ori poate eşti călătorul care, deşi a pornit la drum curajos, încrezător şi cu inima plină, nu mai ştie sigur dacă acesta este drumul său, dacă întradevăr destinaţia aceea este cea care îl va împlini, dacă acolo va fi cu adevărat fericit? Ai temeri? Eşti îngrijorat? Ai obosit? Nu mai ai încredere în cei cu care ai pornit la drum, în tine? Simţi că nu mai poţi, că nu mai vrei, că nu mai ai timp, că este prea departe, prea greu, prea riscant, prea complicat, prea târziu, prea mult, ori poate prea puţin? Este prea mare necunoscutul din faţa ta? Simţi că nu merită efortul? Ai regrete? Te gândeşti la ce-ai lăsat în urmă? Ai vrea să te întorci?
Hmmm... asta nu se mai poate.
Înapoi, acolo de unde ai plecat, la acela care ai fost atunci, demult, în trecut, niciodată nu te vei mai putea întoarce. De vei lua calea înapoi, vei ajunge într-un alt spaţiu şi timp în care va trebui să reînveţi să trăieşti. Altfel. Căci, întorcându-te, va trebui să împaci mereu în tine pasiunea călătoriei începute cu abandonul drumului, entuziasmul pierdut cu depresia câştigată, speranţa îngropată cu resemnarea încremenită, ca o cruce pe un mormânt.
Te vei strădui să te amăgeşti. Te vei amăgi că respiri. Respirând ţi se va părea că trăieşti, dar…
Vei fi o umbră în oraşul tău plin de umbre... Acelaşi oraş de dinainte de plecarea ta, dar totuşi altul… mai înnegurat, mai sumbru, mai apăsător, mai înţepenit… ca sufletul tău care a renunţat la drum… Până când, într-o zi… cine ştie … din nou…
Ori poate chiar tu eşti călătorul acela lângă care cineva s-a oprit, te-a luat de mână şi te-a întrebat simplu, zâmbind: vii cu mine? Tu eşti acela care i te-ai alăturat fără să pui întrebări, fără să te grăbeşti, fără să te temi şi fără pregătiri? Doar iubind?
Da, pe drumul acesta mergând unul lângă altul, astfel, la un moment dat, veţi descoperi că, fără nici un efort, fără să ştiţi cum şi când, aţi ajuns deja acolo, la destinaţie.
Împreună.
Bucuresti : 17.10.2014
***
