Iubirea mea, ne-au împletit unul de altul cuvintele, paşii, inimile, trupurile şi visele. Ne-au crescut frunze şi flori din trunchiul a ceea ce am devenit împreună, parfum de crini albi ne adie printre degete, frunctele au dat în pârg, crizanteme roz dansează în privirile noastre, soarele scânteiază în troienele de zăpadă peste care ne-am făcut derdeluş de versuri multicolore, iar printre ramuri cântă din nou primăvara. Minunată spirală a sufletelor noastre!
Pas cu pas, anotimp cu anotimp.
Oricât de mare ar fi lumea nu va putea fi niciodată suficient de mare încât noi doi să aflăm ce înseamnă pământescul „departe”. Pentru că nouă ne este foarte dragă amintirea divinului şi cosmicului „infinit”. Timpul? Oricâte de multe sau puţine secunde am depune în sacul „minutului” lumii, el va fi pentru noi acelaşi minut în care respirăm împreună, deodată, şi ne jucăm frumos în acelaşi joc înălţător, în aceeaşi realitate, în acelaşi vis frumos, amintindu-ne amândoi de nesfârşirea „eternităţii”.
Cei din jur ne privesc, dar nu pot înţelege. Ne scrutează hotarele curioşi, dar nu pot vedea în interior. Căci fiecare are limitele propriului său univers. Universul nostru este limita tuturor celorlalte universuri. În sfera noastră magică nimeni nu ştie şi nici măcar nu poate bănui cum înflorim, cum ne creăm unul pe altul spre Lumină.
Le dăruim din parfumul florilor, dar numai noi doi ne suntem sevă şi floare, frunză şi ram, trunchi şi pământ, rădăcină şi ploaie, soare şi fruct primordial de cunoaştere nouă. Le arătăm drumul, dar numai noi doi trecem, deodată, peste acelaşi pod, ţinându-ne de mână, în pereche de zâmbete, auzind amândoi, deodată, acelaşi clipocit de izvoare şi acelaşi vuiet al vâltorilor lumii. Le aprindem lumina, dar numai noi doi avem culoarea şi strălucirea a ceea ce doar luminile noastre înlănţuite sunt.
Da, avem un sens. L-am primit de la EL.
Ne-a pregătit dinainte o vreme, ca să-l merităm. Ne-a învăţat „cum” şi „când” pentru a şti să-l primim. A pus semne în jur pentru ca, la timpul potrivit, să-l recunoaştem. A creat pentru noi şi apa şi podul şi ne-a împins înainte peste el. A alungat stafiile si duhurile întunecate, a liniştit valurile, a oprit vântul şi ispitele, a dezlegat noduri de vrajă şi legăminte care şi-au pierdut sensul şi a înteţit focul acela mistuitor de liane cotropitoare şi desişuri pline cu spini. A ars câmpiile şi le-a primenit pentru noi, iar apoi, din seminţele de dragoste încolţite în inimi, ne-a înflorit în priviri frumoase oglinzi în care noi ne-am descoperit unul pe altul. A creat momente magice din care, împreună, am înţeles. A adus limitele celorlalţi aproape de noi ca să le vedem că nu sunt ale noastre, că suntem, împreună, infinitul universului nostru, oricâte hotare de alte universuri am vedea în jurul nostru.
Aripile albe, deschise în pereche peste lume, ne ridică în fiecare zi mai sus decât aceia care am fost ieri. Ştim spre „unde” mergem. Şi o facem în felul nostru: ca doi porumbei albi. Cel mai adesea solitari, uneori amestecându-ne printre alţi porumbei, alteori trecând pasager pe lângă stoluri gălăgioase de pescăruşi, dar întotdeauna în zbor cuminte şi liniştit de aripi în duet.
Bucuresti : 26.01.2014
***
