Grădina lui Dumnezeu: In Alba Iulia, la Cetatea Alba Carolina (1)

Episodul 1 - Inghetata Lazar si Terasa Lazar

In alti ani, la inceput de octombrie, munceam de zor in gradina si strangeam roade colorate. Anul acesta ne plimbam.

In alti ani, la inceput de octombrie, inca mai faceam conserve, strangeam seminte si faceam planuri pentru recolta anului urmator. Anul acesta, da, ne plimbam.

Asadar, pana sa plecam in Costa Rica, ne-am zis sa mai aruncam intai o privire prin jur, sa vedem daca n-am uitat ceva. Asa am constatat ca vrem sa mergem in Alba Iulia, ca de inceput de octombrie.

De fapt, aveam ceva treburi pe acolo si, desi am am fost in acest oras de cateva ori pana acum, de cand ne-am mutat in Gradina lui Dumnezeu, mereu am fost cu treburi si nu ne-am oferit timpulo necesar pentru o plimbare prin Cetatea Alba Carolina, asa cum este denumita interesanta cetate fortificata din varful dealului, construita in forma de stea cu 7 colturi, in mijlocul careia se ascunde o frumoasa bijuterie, o perla valoroasa, pe care va recomandam sa o descoperiti daca ajungeti acolo. Dar sa nu anticipez.

Aveam planul facut cu o zi inainte, asa ca ne-am trezit mai devreme decat de obicei, am privit pe geam si am luat la cunostinta ca ni se pregatise o zi minunata pentru acest drum, o ultima zi de vara, daca este sa ne luam dupa meteorologii de serviciu, si am pornit la drum.

De la noi pana in Alba Iulia drumul este cam de o ora. Chiar daca termometrul de bord arata 12 grade la ora 10 a diminetii, stiam ca in scurt timp trebuia sa simtim in jur de 27 de grade. Ceea ce nu numai ca s-a si intamplat, ba chiar ne-a depasit asteptarile.

Soseaua serpuieste bland printre dealuri si, pe o portiune destul de mare, trece printr-o padure impresionanta, din care, pur si simplu, nu ai mai vrea sa iesi. Am facut poze din mersul masinii cu telefonul, pentru ca n-am mai luat cu noi si aparatul foto. Bine si asa decat deloc. Vizionandu-le acasa, la intoarcere, ma pot declara multumita de ceea ce a iesit. Am facut si vreo doua filmulete, atat la dus, cat si la intors, in trecerea noastra pe soseaua care taie padurea precum un tunel fosnitor prin frunzele colorate de toamna ale copacilor.

O sa vi-l prezentam pe cel de la intoarcere, pentru ca aduce cu el si o frumoasa sincronicitate. Stiam cam pe unde aveam sa intram in padurea aceea de poveste, aveam telefonul pregatit pentru inregistrare, inchisesem si geamul ca sa nu se auda de afara zgomotul motorului si sa nu se inregistreze in film si ascultam amandoi in liniste muzica oferita de Magic FM, asteptand momentul filmarii. Intre timp, ma gandeam ca ce bine ar fi sa nu intervina nici un moment de reclama publicitara la radio pe timpul inregistrarii mele, aceste reclame fiind frecvente in mod obisnuit intre melodiile difuzate pe post.

Era o dorinta cam cu risc, caci drumul prin padure nu dura mai mult de 2-3 minute, deci destul de scurt relativ la programul postului, unul imprevizibil si divers. Ei bine, exact cand am intrat in padure, nu numai ca s-a incheiat calupul dedicat reclamei dintre piesele muzicale, dar a inceput o melodie perfect potrivita cadrului romantic in care ne aflam si care a acoperit perfect tot timpul filmarii. A iesit un videoclip foarte dragut! :) (Pozele sunt facute in drumul spre Alba Iulia, iar videoclipul la intoarcere.)

Dupa ce am ajuns in oras, ne-am rezolvat treburile care ne-au determinat acest drum, apoi ne-am intrebat: ce sa facem noi mai intai?

Pai, mai intai, eu aveam neaparata nevoie de ceva de rontait. Plecasem la drum doar cu cafeaua de dimineata, asa ca deja ma uitam lung dupa vreo covrigarie. Pai, da, poftele mele copilaresti! Nu stiu cum se face, dar niciodata nu ma uit lung dupa vreun caviar, dupa vreo Cremme Brulle, sau dupa vreun Pate Foix Gras. Nu, nici vorba, eu – dupa covrigi! Astfel, azi, in loc sa mancam caviar si sa bem Proseco, na, am mancat covrigi, ca astea mi-au fost mie poftele.

Trebuie, insa, sa recunoasteti ca, in acest fel, noi am fost in avantaj. Este ca n-am fi putut manca noi caviarul ala si sa bem cine stie ce Proseco stand in parc, pe o banca, bucurandu-ne de caldura care se instalase deja peste zi, de culorile toamnei din parcul acela central, binecunoscut, al Albei Iulia? Este.

Dupa ce mi-am restabilit nivelul glicemic la cotele normale, ne-am intrebat “incotro acum?”

A verificat Adrian pe telefon, pe Google Maps, harta orasului, s-a orientat in spatiu, a identificat locul unde eram si a decretat: “In directia aia trebuie s-o luam!” . Intentionam sa mergem la Cetate.

Mai intai, insa, am surprins in cateva cadre atmosfera tomnaica a parcului, cu pomii lui ale caror frunze s-au pornit inspre galben si aramiu, cu lumina multicolora si calda a soarelui in miez de zi de octombrie abia pornit, dar si cu multimea de socluri pline cu statui impozante ale unor personalitati marcate ale culturii romanesti, amplasate acolo. Mai trecusem pe marginea acelui parc si alta data, dar nu-i calcasem inca aleile ce duceau toate inspre o cladire laterala, descoperita ieri a fi Casa de Cultura a Studentilor.

Aparitia atator socluri, cu statuile lor aferente, a fost intr-un fel un semn providential, in acest context. Tocmai folosisem cu o seara inainte o metafora care avea in vedere exact soclurile cu statui intr-o discutie cu o prietena pe facebook (puteti citi despre asta in insemnarea anterioara “O lectie de viata primita pe facebook”). Azi mi-au aparut inainte, nu un soclu cu o statuie, ci o remorca intreaga de socluri cu statui!

Pe parcursul zilei, tema “statuilor” avea sa mai revina in prim plan, subliniind ideea din spatele metaforei mele si anume: la un moment dat, momentul potrivit, cel optim, dupa ce ne-am identificat destul timp cu “jumatatea de om” de pe soclu, respectiv, doar cu bustul si capul statuii, postura in care incercam sa tinem fortat lucrurile sub control, cumva doar mental, prin intentie, vointa si tenacitate, vine si timpul ca soclul sa dispara, iar statuia sa apara intreaga, in toata splendoarea ei. Este timpul intregului, format din trup, minte si suflet. Voi mai reveni asupra statuilor mai tarziu.

Nici n-am trecut noi bine de marele bulevard dincolo de care am inceput sa urcam pe o straduta laterala inspre ceea ce noi banuiam a fi directia care ne ducea spre Cetate, ca am si dat de primul semn ca am ajuns la destinatie. Nu mersesem nici macar 5 minute pe jos.

Indicatorul era un fel de harta. Cum hartile sunt pentru noi doar un instrument de investigatie, nu si o invitatie concreta la vizitare, ne-am zis ca vom vedem noi ce-om vedea acolo. Unde ne vor duce pasii acolo vom merge. Ce ne va atrage privirea asta vom admira. Unde ne va spune sufletul sa ne indreptam, intracolo vom lua-o.

Ei bine, daca o sa va spunem unde ne-au dus pe noi mai intai pasii, ce ne-a atras noua mai intai privirea si inspre ce ne-a indreptat pe noi mai intai sufletul, n-o sa ne credeti. De aceea am facut si poze, ca sa dovedim.

Va mai amintiti de povestea “Aspiratorul Lazar”? Dar de “Tastatura Lazar” va mai amintiti?

Cred ca avem noi o legatura de suflet foarte stransa cu Lazar asta, altfel nu-mi explic! El e cu noi sau noi suntem cu el? O replica celebra de film spune ca “Fortza sa fie cu tine!” (My Force be whith you!). Deci, da, Lazar asta este cu noi orice-am face! Ca vrem, ca nu vrem. Si, cum nu este indicat sa te opui lui Lazar, ca sa nu trezesti cu cine stie ce alte “Fortze” opuse, pe principiul “dualitatea presupune forte egale care se opun una alteia”, noi am cedat azi si l-am primit pe Lazar cu bucurie. Ca sa nu ne opunem, adica.

El ne-a iesit in cale, noi i-am dat binete, apoi i-am dat si banii, ca altfel nu merge in dualitate, si ne-am retras pe o terasa superba, acoperita de un umbrar minunat, romantic precum gradinile grecesti, sa-l savuram pe Lazar ala atat de.... atat de..... Lazar.

Daca mergeti vreodata in Alba Iulia, la cetate, si intrati pe poarta a IV-a, parca, aceea ce da sus, inspre mausoleul acela inalt, opriti-va din drum si dati-i binete lui Lazar! O sa va invite in casa lui, pe terasa lui si o sa va serveasca, dupa preferinte, cu niste arome atat de bune, incat n-o sa stiti de care vreti si nici n-o sa va mai pese de Cetate, de istorie, de arhitectura sau de alte subiecte din acestea, frivole, decadente si marcate de ostentatie.

Aromele de pepene galben, vanilie, cocos, fistic si kinder au fost preferatele mele azi. Si, credeti-ma, mi-ar fi fost arhi-suficiente doar trei. Dar cum sa te poti stapani in fata lui Lazar? El face minuni cand ii spui “si din aia, si din aia, si din aia.....” , iar in fata ta mai raman o multime altele la care sa te uiti luuuung, lung de tot.

Pe bune, nu-l ratati pe Lazar, caci, altfel, veti avea regrete grele. Si va veti face karma. Asta negresit! Si doar sa stai degeaba, cu nici un Lazar in fata, cu nici un caviar sau cu nici un Proseco din ala, fitos, si tot merita sa intri pe terasa aceea minunata pentru cateva minute. Macar asa, cat sa ai pretext sa ti se faca pofta de o “Lazar” artizanala, daca initial n-ai simtit nici o pofta si nici n-ai vrut in ruptul capului sa recunosti ca ai vreuna.