Noaptea trecuta, 4 spre 5 iunie 2019,
am visat ceva interesant.
Se facea ca eram undeva, in Bucuresti,
intr-un cartier pe care nu prea il cunosteam, si ca trebuia sa ajung “acasa”,
in alt cartier. Parea ca asteptam un
mijloc de transport in comun, un autobuz, dar nu eram sigura pe care trebuie
sa-l iau, caci nu prea cunosteam reteaua de transport si traseele.
Stand intr-o statie in asteptare, vad
ca se apropie un autobuz care parea a merge inspre directia mea, spre inainte,
pe bulevardul ce se deschidea in fata. Ma urc si imi spun in gand ca, chiar
daca nu stiu sigur daca l-am luat pe cel bun, adica cel care avea traseul spre
“acasa”, aveam sa ma orientez din mers si sa cobor daca era cazul. M-am asezat
pe un scaun si am mers asa o bucata de drum.
La un moment dat, autobuzul vireaza la
stanga pe o strada laturalnica. “Ups, imi zic, asta nu-i bun, trebuie sa cobor
la prima si sa ma intorc pe jos spre bulevard”. M-am ridicat de pe scaun si,
asteptand sa ajunga la statia urmatoare, priveam pe geam si observam cam cat ne
indepartam de intersectia unde avusese loc virajul la stanga. Eram un pic nemultumita ca nu se oprea mai
repede si simteam un oarecare disconfort gandindu-ma ca eram incaltata in
pantofi cu toc inalt, pentru ca nu vroiam sa merg prea mult pe jos inapoi.
Pregatindu-ma pentru coborare, m-am
indreptat catre prima usa a masinii, cea de langa sofer. Insa, din mers, am
observat chiar in dreapta acelei usi un fel de cabina inchisa, ca o cuseta, cu
geamuri de jur imprejur, unde am perceput in “prezenta” celor care erau inautru
cativa soldati nazisti care pazeau cativa prizonieri (imbracati si ei in haine
militare). Prizonierul care era in prim plan statea cumva chircit, incovoiat in
fata, cu fata suferinda, parandu-mi-se a fi ori ranit ori foarte bolnav, cu
dureri. M-a vazut ca ma uitam la el, dar s-a facut ca nu vede, dandu-mi de
inteles ca trebuia si eu sa reactionez la fel.
Instinctiv am stiut ca, da, trebuia si
eu sa ma prefac ca nu am vazut nimic. M-am asezat in fata usii, pregatita sa
cobor, cu spatele la sofer. Cumva insa l-am vazut pe sofer cum ma urmarea,
scotandu-si un pistol si pregatindu-l sa ma impuste in spate daca as fi dat
semne ca am vazut cuseta cu soldatii si prizonierii.
In acel moment am simtit ca sunt cu
adevarat in pericol, dar mi-am spus in gand hotarata, fara sa simt deloc frica,
panica, ori resemnare paralizanta: “Asta e, n-am ce face acum, raman nemiscata
cu spatele la el. Daca e sa ma impuste, asta e, s-o faca! Eu nu ma clintesc de
aici.” Eram totodata si foarte detasata de orice s-ar fi putut intampla, dar si
foarte concentrata in a-mi mentine aparenta unui oarecare calator cu autobuzul,
unul care asteapta ca acesta sa opreasca in statia urmatoare, ca sa coboare.
Stiam ca nu trebuie sa dau deloc de banuit ca as fi vazut ceva.
Brusc, autobuzul s-a oprit, in fata
lui fiind un fel de blocaj de trafic. Parea ca blocajul acela avea sa fie de
durata si, pentru ca statia urmatoare oricum nu era prea departe, s-au deschis toate
usile autobuzului pentru coborare, mai putin usa din fata mea, cea de la sofer.
Asa cum ar fi facut in aceasta
situatie orice calator obisnuit, fara sa intru in panica si fara sa ma agit, m-am
intors brusc, mi-am facut loc printre persoanele ce stateau in picioare pe
culoar, spunand grabita: “Dati-mi voie
sa trec, va rog, trebuie sa cobor neaparat, am luat autobuzul gresit.” Si am
coborat precipitat, fara a mai privi inapoi.
Si, de unde inauntru, in autobuzul
acela, fusese o atmosfera destul de incordata, sumbra si cenusie, afara, in
strada, am iesit dintr-o data intr-o lumina stralucitoare, intr-o atmosfera
insorita, vesela, ca de vacanta, simtind un soi de libertate, de bucurie, de
descatusare, de reusita, de victorie.
05.06.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu