Grădina lui Dumnezeu: Înzăpezită, dar însorită, cu parfum de primăvară

Trecuseră sărbătorile, trecuse Boboteaza, dar încă nu ninsese cine ştie ce. Prea puţin faţă de alte zone din ţară, unde troienise mult, bogat, chiar îngrijorător de mult. Pe la noi abia de se albise putin pământul pentru două-trei zile, după care soarele a risipit orice urmă de zăpadă. De ger nici nu mai vorbesc. A fost ca primăvara! Cald şi plăcut, însorit şi vesel. Dar ceva-ceva parcă tot se simţea în aer. Iarna încă mai avea ceva de spus înainte de a-i preda ştafeta primăverii. Toni, Gina şi Bobi erau în alertă. Priveau cu atenţie dincolo de dealul din zare, cel de dincolo de poartă, de dincolo de drum. Stăteau încordaţi, cocoţaţi cât mai la înălţime, fiecare pe unde putea, pe buturugile din curte, pe fântână, pe gard, şi priveau în depărtare. De acolo părea că vine ceva....

Apoi... ca la un semn...

“A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.”

Atunci, în zilele acelea, eu încă nu puteam ieşi pe-afară prea mult. Eram tot în covalescenţă. Entorsa mea de gleznă începuse să se vindece, mă deplasam uşor prin casă, dar încă nu aveam stabilitate suficientă pentru o incursiune prea îndelungată pe afară. Aşa că am privit mai degrabă de la fereastră frumuseţea aceea de ninsoare, cu fulgi mari, ca de gâscă, rotindu-se şi dansând elegant prin aer şi depunându-se încet-încet, în strat subţire, peste acoperişuri, peste curti şi peste dealuri.

Până spre seară curtea, acoperişurile şi dealurile s-au albit. Toni, Gina şi Bobi au inspectat schimbarea cu maximă vigilenţă. Da, fiecare fulg se aşezase unde trebuia, fiecare frunză era acoperită corespunzător, gardul era frumos dantelat, iar curtea impecabil înzăpezită. Doar în privinţa buturugilor păreau un pic nemulţumiţi. Ele faceau parte din sistemul lor de supraveghere, iar aşa, troienite, îi cam împiedicau în exercitarea atribuţiilor. Totuşi, o vreme s-au descurcat cum au putut, până le-a fost rezolvată problema. Aici a intervenit Adrian, ca după fiecare ninsoare, curătând atât zăpada de pe trotuare şi de pe buturugi, cât şi scuturând plantele din curte şi copăceii, pentru o protecţie suplimentară împotriva gerului. Era atât de frumos încât, până la urmă, mi-am făcut curaj şi am ieşit şi eu un pic afară, călcând cu atenţie numai pe trotuar, fără a mă îndepărta prea mult.

Cu această ocazie ne-am elucidat şi asupra tainelor unui mister ce ne ridicase multe semne de întrebare câteva zile la rând. Cât timp eu am fost nevoită să stau imobilizată în casă, Adrian a preluat şi grija faţă de căţeii noştri de afară, verificându-i frecvent, chiar si seara, înainte de culcare, ca să se asigure că sunt toţi în regulă, că nu le lipseşte nici mâncarea, nici apa, şi că dorm fiecare la locul lui.

Aşa a observat că, uneori, Bobi dispărea din curte şi apărea brusc în drum. Nu puteam crede că începuse şi el să sară gardul, ca şi Toni. Nu, n-are cum! ziceam noi. Ni se părea prea mic şi prea neexperimentat pentru astfel de practici. S-a tot uitat Adrian prin jur şi a tot verificat posibilele zone prin care am fi putut bănui că s-ar fi putut strecura afară, dar n-a găsit nimic, nici un răspuns plauzibil. Tot săritul gardului părea a fi unica lui soluţie de evadare. După ce l-am pus sub observaţie şi l-am urmarit îndelung, am constatat că, totuşi, da, Bobi prinsese curaj şi sărea şi el gardul înspre drum. La început nu ştia să-l sară şi înapoi, căci mişcarea asta, probabil, n-o putuse fura de la Toni, nefiind prea des în postură inversă sau, cine ştie, poate, având temeri în a se întoarce aşa, cu tupeu, înapoi în curtea în care îl aştepta şeful haitei. Nu ştiam.

Ne mai gândeam noi că, poate, până acum, Bobi îl studiase pe Toni şi tehnica lui de a sări gardul doar din interior înspre drum şi, pasămite, învăţase doar paşii evadării, aceia care-l duceau spre libertate, spre necunoscut, spre Ducesa de York, spre aventură. Asta era cel mai important pentru el, să evadeze. Ce avea să facă mai târziu nu se întreba. Aşa că rămânea, prostuţul, în drum, cu orele, până când îşi dădea Adrian seama că iar a evadat şi se ducea să-i deschidă poarta ca să intre înapoi, în curte.

Iniţial, Adrian a aplicat mai multe strategii ca să-l împiedice să mai sară gardul, căci, ne gândeam noi, nu vroiam să-i tot latre pe toţi vecinii care treceau pe drum aşa, fără nici un discernământ (căci încă n-a înţeles nici asta de la Toni, respectiv, care sunt criteriile de selecţie a celor care trebuie lătraţi şi care nu), dar ne-am prins repede că este inutil. Gustul aventurii şi sentimentul libertăţii trăit dincolo de poartă învingeau orice tactica de a-i împiedica fuga. Astfel că tot ce mai putea face era să-l înveţe să intre înapoi în curte, să se poată întoarce şi singur când îi trecea cheful de vagabondat pe coclauri sau când noi aveam să lipsim de acasă. Trebuia să poată avea acces la mâncare şi la culcuş oricând, mai ales pe timpul nopţii, deci nu-l puteam lăsa aşa, de izbelişte, pe micul explorator.

Aşa că Adrian l-a luat în braţe şi, pas cu pas, i-a arătat pe unde să sară gardul înapoi, unde să pună lăbuţele şi cum să stea în echilibru, apoi l-a împins de acolo în curte, făcându-l să înţeleagă că asta este soluţia salvatoare, în ciuda emoţiilor şi temerilor pe care părea a le avea la primele lecţii. Din fericire, a fost nevoie doar de vreo două exemplificări şi gata, a învăţat Bobi al nostru ce avea de făcut. Stângăciile şi temerile de la început au fost uitate şi învinse mai ales de curiozitatea puternică şi de dorinţa neînfrânată de a alerga în voie dincolo de gard, mai cu seamă înspre vecina noastră de la vale, spre curtea căreia era atras de Ducesa de York şi de gaşca ei, Locotenentul şi Colonelul.

Acum umblă şi el, Bobi, pe coclauri cât vrea şi când vrea, ca şi Toni. Apoi se întorc amândoi acasă, la boabe şi la odihnă, ca la hotel. De când tot aştepta dragul de Bobiţă să fie şi el mare şi să vagabondeze şi el brambura, umăr la umăr cu mentorul lui, Toni, după plac şi după chef! Acum, na, a ajuns şi el câine adevărat, puternic, liber şi neînfricat! Şi parcă şi Toni îl priveşte mai cu respect de când îl vede cum sare gardul ca şi el şi latră din drum ca un membru al haitei cu drepturi depline. (P.S. Totuşi, să recunoaştem sincer, vorba aceea, privind “neînfricarea”, e doar aşa, pentru încurajare, căci pe Bobi încă nu-l prea ia nimeni în serios, cu atât mai puţin namilele canine ale vecinei, Locotenetul şi Colonelul. Toni le este adevăratul adversar. Cu Bobi n-au nici o treabă şi, chiar dacă negriciosul nostru îi latră din toţi rărunchii, aşa cum a învăţat, îl tolerează, căci se vede şi se simte că tinerelul este încă la faza de “imitare”, nicidecum nu-i înverşunat şi “rău” ca veteranul satului, Toni).

Dintre toţi, singura Ema pare c-a rămas bosumflată. Păi, ea la cine să se mai uite pe fereastră? Că, până acolo, în drum, unde are loc acum adevărata aventură, cu scene palpitante şi cu eroii ei neînfricaţi, nu prea vede din casă, de la geam....

Buuun, revenind la zăpadă, aceasta se aşezase frumos peste sat şi dealuri după o primă fulguială susţinută, dar norii încă nu se împrăştiaseră, semn că mai aveau comori de troienit peste noi. Ziua următoare, alaltăieri adică, am deschis ochii într-un decor de poveste. Ninsese lin peste noapte, iar pomii păreau decoraţi cu dantele şi flori de zăpadă.

Mi-am făcut curaj şi am ieşit afară, cu gândul la grădină. N-o mai văzusem de peste trei săptămâni. Era prima mea plimbare în mijlocul ei de dinainte de revelion. Decorul în care am intrat mi-a tăiat răsuflarea. A fost ca-n poveşti. Încă ningea fin, ca o părere, iar din văzduh părea că pluteşte în jur o atmosferă de mister care învăluia tot satul şi dealurile. Livada mai ales părea ca un globlen impresionant, cu dantele croşetate minuţios în fir alb, dantelat, agăţate pe crengi şi împodobind frumos trunchiuri de pomi înrădăcinate sub pătura albă şi pufoasă de zăpadă.

Am văzut mugurii pomilor, formaţi în zilele calde ale începutului de an, având căciuli de nea, ca şi tufele de broccoli, lăsate intenţionat încă în grădină, alături de cele de conopidă, având nenumărate buchetele cu inflorescente şi chiar flori în curs de înflorire, acoperite cu zăpadă.

În seră pătrunjelul e verde şi bun de cules, iar din seminţele scuturate în toamnă au răsărit o mulţime de plăntuţe noi, curajoase, pline de forţă şi dorinţă de viaţă. În curte, vârfurile ascuţite ale irişilor se încăpăţânează să se ridice tot mai mult, trecând de stratul de pământ cu care le acoperisem în decembrie, pentru a le înfrâna creşterea, de teama gerurilor şi zăpezii ce ştiam că aveau să vină, iar acum s-au ridicat şi deasupra stratului de zăpadă depus de câteva zile. Aşa flori îndrăzneţe nu credeam să fie! Au fost depăşite doar de câteva floricelele mici şi galbene de Carrya japoneză, care s-au deschis şi ele curioase la lumină, nepăsându-le deloc de zăpadă.

Ei bine, dacă ziua de alaltăieri ne-a oferit un decor de basm, cu ninsoare fină şi misterioasă, ziua de ieri şi-a deschis deasupra noastră un cer minunat de albastru, cu un soare extraordinar, strălucind şi radiind puternic în jur cele şase raze luminoase dominante, binecunoscute, vizibile în condiţii de maximă seninătate, fără poluare, în energii pure şi în vibraţie înaltă.

Primele priviri pe fereastra au declanşat o aşa nerăbdare de a ieşi afară încât nici nu ştiu când am terminat ritualul micului dejun, când ne-am băut cafeaua şi când am terminat cu aerisitul de dimineaţă al casei. Străjerii curtii, Toni, Gina şi Bobi îşi adjudecau prin rotaţie locurile însorite pentru leneveala de rigoare. Nimic nu i-a deranjat de la stat şi încălzit la soare.

Zăpada scânteia minunat în jur, în miliarde de diamante uimitoare, iar liniştea grădinii, a satului, a lumii întregi din acele momente, mi s-a părut vibrantă, energizantă şi mângâietoare totodată. Pozele au surprins doar o parte a frumuseţii şi strălucirii de ieri. Iar magia acelor momente înălţătoare de linişte în mijlocul naturii am încercat s-o surprind în cateva filmuleţe panoramice, din mijlocul grădinii însorite, cu miros de zăpadă în miez de iarnă, dar cu parfum de primăvară plutind în văzduh.

O linişte în care doar chemarea în pereche a guguştiucilor cu gând de primăvară ori lătratul vreunui câine din cine ştie ce curte mai acompaniau zgomotul surd al paşilor mei prin zăpadă. Şi, poate, şi glasul vecinului de la vale, un tătăiţă de peste 80 de ani, care, în stilul caracteristic, vorbea cu animalele din curte, probabil oile, cărora le dădea fân de mâncare.

Energia iernii, îngemănată cu cea a adierilor de primăvară nerăbdătoare, ne-a umplut ochii, plămânii şi sufletele cu lumină solară strălucitoare, cu aer tare şi curat, şi cu pace binecuvântată.