miercuri, 13 septembrie 2017

Musafir de septembrie (1)





Ştiam că vine. Trebuia să vină. Era scris să vină, dar.... nu prea ştiam când.
Tot amânasem asta din o mulţime de motive. Ba şantierul, ba iarna, ba vara cu o mie de treburi, ba una, ba alta, ba călătoria noastră de vacanţă. Dar până când?

Aşa că, imediat ce ne-am întors acasă din vacanţă, l-am anunţat că acum e momentul. Acum! Şi, după ce am pornit fluxul şi am dat drumul energiilor să curgă înspre această manifestare, am rămas în expectativă. Trebuia şi el să-şi aranjeze cumva ploile ca să poată veni, căci avea şi el variabilele lui. El, adică George, cum cine? Aaaa... nu v-am spus? Nu, nu v-am spus.

Ei bine, este vorba despre George, prietenul nostru din Bucureşti, care acum este prietenul nostru din Oradea, căci, de ceva vreme, s-a supus şi el unui proces de translaţie locativă.

A fost tare bucuros când a aflat că, în sfârşit, toate planetele s-au aliniat aşa cum le era scris şi că, astrologic, absolut toate astrele prefigurau inevitabil momentul cu pricina, respectiv, vizita lui în Grădina lui Dumnezeu. Aşa că şi-a făcut şi el toate calculele posibile şi a constatat că, de data asta, rezultatul era pozitiv şi nici lui nu-i dădea cu virgulă, aşa cum nici nouă. Deci, era clar şi fără nici un dubiu. Acum era momentul! Un lucru mai avea de făcut: să ne confirme şi nouă că vine. Aşa că am aşteptat.

Tot aşteptând, ne-am dat seama că nu putem lăsa timpul să treacă neutilizat cu folos gospodăresc, deci ne-am făcut o comandă de încă două căruţe de lemne de foc pentru iarnă. Ne gândeam că, dacă George vine la noi în jur de 7-8-9 septembrie, aşa cum rămăsese vorba, în mare, la ultima discuţie, noi puteam să le gestionăm între timp.

În urma acestui demers ne-am ales, după două zile consecutive, cu două căruţe de lemne in plus şi cu ceva troscot în minus într-o parte a curţii, pentru că cei doi cai ai căruţei l-au apreciat ca fiind o cină deosebit de gustoasă, potrivită a fi servită în timp ce oamenii din jurul lor erau ocupaţi să descarce încărcătura. I-am fotografiat pe cei doi urechiaţi exact în flagrant delict, iar din poze se vede clar că se serveau din curtea noastra exact ca dintr-o autoservire de pe litoral, în timp ce eu făceam 13-14, nefiind prea încântată de apetitul lor şi uitându-mă când cu un ochi la ei, când cu celălalt ochi la troscotul nostru care se tot subţia în faţa lor, mestecat cu nesaţ şi înghiţit cu o aşa poftă de-ai fi zis că nu mai mâncaseră în viaţa lor aşa delicatesă extraordinară.

Lemnele au rămas înspre odihnă, în curte, până în următoarea zi, când Adrian avea să înceapă tăiatul lor. Tatonasem noi terenul şi cu George, ca să vedem dacă ar fi interesat de o iniţiere ocultă în tainele “Toporului sacru” (a se citi aici despre ce este vorba http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2017/01/primul-musafir-al-gradinii-lui-dumnezeu.html ), dar am sesizat un interes scăzut către această cunoaştere ancestrală, aşa că ne-am gândit să n-o includem în programul de divertisment al vizitei lui la noi. În plus, ne-am zis că ar fi bine să nu-l speriem din prima cu arsenalul greu, urmând să-i facem cunoştinţă cu acesta, eventual, cu o altă ocazie.




























































După mai multe zile de aşteptare a unei confirmări (vorba cântecului: “Vine sau nu vine? Daţi-mi un răspuns.”) ne-am zis ca ar fi cazul să ne lămurim, totuşi, dacă “vine sau nu vine”, căci septembrie avea să treacă repede, iar, pentru a doua jumătate a lunii, mai aveam confirmarea unui alt musafir. Miercuri seara, pe 6 septembrie, îl sună Adrian. “Vin mâine. Plec la ora 5:00 din Oradea şi în jur de 11:00 ajung la voi.”

Şi, uite-aşa, după mai multe războaie, bătălii şi lupte seculare de peste o mie de ani (fără să vă mai înşir detaliile suculente ale acestora, pe care, daaaa, nici nu mă îndoiesc că aţi vrea să le aflaţi!), s-a făcut că a ajuns, într-un sfârşit, şi George la noi, pe 7 septembrie, joi.

Pupături, îmbrăţişări, servit prânzul şi făcut siesta cu o cafeluţă băută în Sweet Garden şi ne-am pornit pe moşie să-i prezentăm musafirului nostru arealul şi domeniul. Şi dăi, şi povesteşte-i, şi explică-i, şi arată-i câte-n lună şi în stele, căci nu puteam trece prin grădină ca trenul prin lobodă, că parcă aceasta era vorba aia, nu? (nu??? cum nu? ba da, lăsaţi, asa era!). “Şi aici am avut asta... şi acolo am plantat aia.... iar dincolo cealaltă.... şi uite cum a crescut aici... şi asta.... şi asta... şi aia.....” Cred că vă imaginaţi. Eram ghizi turistici.

Ghidulin a fost mic copil în Barcelona în comparaţie cu prezentarea noastră din Grădina lui Dumnezeu. Mai ales implicarea mea a fost sesizată de George la un moment dat când, întelegând că mizam mult pe impresia artistică, m-a întrebat dacă am lucrat cumva şi în marketing. Dacă am lucrat????? Pffiuu!!! Păi, cum? Adică să nu se bucure nimeni, nimeni, nimeni de pregătirea mea academică îndelungată în marketing, probată de o mulţime de diplome de tot soiul, tocmai bune de pus în ramă, pe pereţi, că nu-mi mai folosesc la nimic altceva acum? La vremea lor şi-au făcut datoria, respectiv, în perioada în care aveam nevoie să mă afirm, să dovedesc că pot, că sunt, că ştiu. Perioada aceea însă trecuse, nevoia de afirmare, aşişderea, carierismul şi activitatea profesională convenţională, idem, însă nu-mi trecuse încă, vezi, doamne, dorinţa de a-mi valoriza unele abilităţi chiar aici, în Grădina lui Dumnezeu. Pe bune!!  Se vede treaba, că era chiar cu adevărat cazul să-i fac şi lui George o demonstraţie pe viu al marketingului profesionist aplicat, care, la noi în Grădină, din fericire, dincolo de talentul personal profesional (da, da, reţineţi şi notaţi, talentul personal!), acesta este susţinut şi de formă şi realitate, evidenţiind nu numai un ambalaj interesant, ci şi un conţinut valoros şi savuros.

Aşa că, turul Grădinii s-a încheiat cu o exclamaţie admirativă din partea lui George care ne-a spus impresionat cădacă numai un simplu tur al grădinii durează atât, îmi imaginez câtă muncă este înglobată în ea şi cât efort aţi depus voi în tot ce văd eu aici.” Şi avea să mai exclame multe vorbe din acestea, de duh, adevărate şi grele, care mi-au mers la suflet şi m-au atins la inimioară, că doar ne lăuda, nu ne înjura, iar atunci când o laudă este exprimată, se ştie, cineva, acolo, niste ego-uri, se bucură. Şi, adică, de ce să nu se bucure şi ele, mă rog?!?? Ce, n-au şi ele dreptul asta? Eeee..... Aţi prefera să se manifeste în lume haotic, necontrolate şi fără limite, dilatate şi supradimensionate, flămânde şi nesăturate? Le mai dăm şi noi din când în când mici recompense, ca să ştie că n-am uitat de ele şi că ştim care le este rolul în ecuaţie şi în piesă.

Buuuun. După ce etapa întâi a vizitei a fost bifată în scenariu, respectiv impresionarea musafirului prin tehnici profesioniste de marketing şi prin anumite metode specifice de convingere a acestuia privind realitatea în care plonjase, precum, de exemplu, ispitirea cu struguri culeşi, bob cu bob, direct din ciorchinii agăţaţi pe viţa de vie de lângă livadă, ne-am gândit că ar fi binevenită o pauză de odihnă pentru musafirul nostru, care se trezise cu noaptea în cap şi care călătorise atâtea ore pe drum.

Cu atât mai mult cu cât pentru el fusese destul de solicitantă şi prima interacţiune cu ceilalţi membrii ai comunităţii Grădinii lui Dumnezeu, Ema, Bobi, Gina şi Toni care - patru, Doamne, şi toţi patru! -  l-au perceput pe George fiecare în felul propriu, după inspiraţie şi interes, după bagajul propriu de credinţe, programe şi învăţături, dar şi după propriile responsabilităţi înscrise în fişa postului.

Dintre toţi, Bobi a fost cel mai bucuros de vizită, gudurându-se entuziast în jurul lui George şi provocându-l la joacă, aşa cum face cu noi mereu. N-a fost el, George, prea încântat mereu de efuziunea asta emoţională a lui Bobi, dar, cel puţin, i-a făcut faţă mai usor. Gina, având o singură prioritate pe cap în această perioadă, aflându-se într-un fel de carantină impusă de Toni în ale socializării de orice fel, l-a ignorat pur şi simplu pe musafirul nostru, aşa cum ne ignoră şi pe noi acum, şi, de altfel, pe oricine.

Ema? Păi, Mititica învăţase de la mentorul ei, Toni, nu numai că nu trebuie să vorbească deloc cu străinii, ci că aceştia trebuie lătraţi ameninţător, insistent, consistent şi competent, până la intimidarea lor şi abandonarea teritoriului de către inamic. Cum George nu părea absolut deloc intimidat de spectacolul gălăgios şi isteric al Bubulinei, a renunţat şi ea la replicile scenariului învăţat şi s-a lăsat, în cele din urmă, mângâiată şi luată în braţe. Dar nu înainte de a-l studia bine de tot de la distanţă înainte de a-l lăsa să se apropie, cântărindu-l şi apreciind temeinic cât de multă încredere putea avea în el şi dacă era sau nu cazul să-l lase să umble liber prin casa ei, proprie şi personală, fără lătrat, admonestat şi muşcat. Adică nu, nici vorbă de muşcat în cazul ei, dar, uneori, parcă ţi-ai dori mai degrabă să te muşte o dată şi gata, ca să  scapi de ea, decât să-ţi ţiuie nesfârşit capul şi urechile, mintea şi neuronii, sinapsele şi moleculele, electronii, protonii şi toţi neutronii cu schelălăiala ei prelungită şi ascuţită de animal schingiuit ori tras pe roată. În fine, după îndelungate deliberări, l-a admis pe George în haita ei, deşi părea adesea că îşi uita propria decizie, căci intervenea promt şi strident ca să-l pună la punct şi să-l ţină la distanţă, mai ales dimineaţa. Cred că, peste noapte, i se instala un fel de amnezie, că-l lua în primire de la primii paşi prin casă spre baie şi nu-l slăbea din ochi până spre micul dejun. Noroc că ea este doar o jucărie de pluş, simpatică şi drăgălaşă, şi nimeni nu se poate supăra pe ea!

Cu Toni, însă, a fost mai dificil. A fost nevoie de ceva timp, tergiversări, negocieri şi tactici subversive pentru a face faţă vigilenţei în ceea ce priveşte prezenţa noului venit pe teritoriul curţii lui. A lui! N-a fost uşor, dar, în cele din urmă, ne-am descurcat.  George a fost un timp flancat de câte unul dintre noi, prin rotaţie, astfel încât mândria şi autoritatea lui Toni n-au fost atinse, iar musafirului nostru nu i-a fost ştirbită integritatea corporală generală. Cel puţin aşa credem. Oricum, după ce a fost folosită o bucată de pâine ca miză a unei negocieri de pace, Toni a părut a mai ceda, reglându-şi treptat nivelul de vigilenţă în privinţa lui George, cel puţin atât cât să nu-l mai mârâie la orice pas şi să nu-l mai latre ameninţător. Abia când l-a lăsat să umble prin curte liber, fără supraveghere si punere la punct, ne-am liniştit toţi. În haita lui Toni mai fusese primit un membru. Dar.... greu, dom’ne, greu!

În fine, după vreo două-trei ore de odihnă după plimbarea despre care a a fost vorba mai sus, spre seară aveam să derulăm poveşti la ceas de taină şi să ne îmbăiem în energiile plăcute, luminoase şi mângâietoare, pe care le-am invocat toţi trei, împreună, într-o puternică meditaţie asistată şi condusă de Adrian, după care, în noaptea care a urmat, am dormit toţi ca nişte prunci. Sau... aproape toţi. Căci, George, obişnuit fiind să lucreze pe computer mai ales noaptea, şi-a mai făcut o vreme de lucru pe laptop înainte de a-l lua somnul.

Activitatea sa nocturnă prelungită poate părea că ar avea în vedere navigarea pe facebook, aşa cum sigur am fi tentaţi cu toţii să credem (sic!). El, însă, deţine Editura Proxima Mundi şi, în prezent, lucrează la editia a II-a revăzută şi adăugită a cărţii “Transformari Planetare” (după ce tocmai a încheiat şi a scos de sub tipar ediţia 1, revizuită şi adăugită a cărţii “Integrarea sufletului”, care merită a fi studiată şi pe care v-o recomandăm), una din multele cărţi ale autorului american Sal Rachele, tradus şi publicat de George în Romania. În perioada 2012-2015, Adrian împreună cu George îi organizaseră lui Sal mai multe evenimente în Bucureşti, Sal fiindu-ne nouă musafir atunci, când încă mai locuiam în capitală. L-am invitat şi în Grădina lui Dumnezeu cu prima ocazie în care va avea mai multe zile libere de petrecut în România, dincolo de evenimentele ocazionate de prezentarea şi lansarea cărţilor lui. Poate anul viitor, cine ştie, vom vedea.







 










































A doua zi dimineaţă, vineri, 8 septembrie, noi doi, eu şi cu Adrian, ne-am trezit ca de obicei. Adrian destul de devreme, făcându-şi ritualul matinal obişnuit, cu pregătirea sucului verde de marţian şi cu scos Ema în Fairy-Land, pentru salutul soarelui şi pentru gimnastica ei de înviorare canină, ştie ea care, apoi, în jur de ora 10, m-am trezit şi eu. George, în schimb, nu dădea semne de trezire. El pierduse multe ore din noapte în faţa computerului înainte de a adormi, aşa că acestea se cereau recuperate. Plus că aerul tare şi ozonat al Grădinii (răcoros înspre noapte), dar mai ales patul moale, pilota călduroasă şi căldurica plăcută de sub ea l-au convins să întârzie mult mai mult în mrejele confortabile ale somnului reconfortant de dimineaţă. Noi terminaserăm micul dejun, iar eu ajunsesem chiar şi la cea de-a doua cafea când, pe la 12, şi-a făcut apariţia şi George din camera de oaspeţi.

A servit şi el micul dejun, apoi ne-am făcut planul. Pe ordinea de zi eu aveam, înainte de toate, de pregătit o ciorbă proaspăta. Pe de altă parte, în ziua precedentă, cu ocazia turului turistic prin grădină, constatasem că piersicile din copacul cel mare, cel de dincolo de livadă, începuseră să se scuture pe jos, aşa că trebuiau urgent culese. Până am pus eu pe foc toate ingredientele pentru ciorbă, Adrian şi cu George au derulat poveşti, idei şi păreri, au dezbătut, analizat şi concluzionat la un pahar de vorbă şi la o cească de cafea în Sweet Garden, lângă fântână, aşteptându-mă şi pe mine. Soarele strălucea frumos peste ei, iar deasupra tuturor toamna îşi adia trena de miresme abia perceptibile în frunze atinse de nopţi din ce în ce mai răcoroase, în roua înserărilor sau a dimineţilor târzii, în concert tremurător de greieri trubaduri. Atmosferă tomnatică, plăcută şi relaxantă, carevasăzică.

După ce am adăugat toate cele potrivite în oala de ciorbă, lăsată pe foc mic şi cu capacul uşor pe o parte,  mi-am programat timer-ul, am luat două ligheane pe care mă gândeam că le vom umple cu piersicile căzute pe jos şi ne-am îndreptat toţi către grădină.

Acolo ajunşi, începând să adunăm piersici, atât de pe jos, cât si din copac, ne-am dat seama destul de rapid că sunt atât de multe încât mai aveam nevoie de ligheane în plus. Am mai adus câteva şi, nu după mult timp, tot glumind, distrându-ne şi culegând fructe din toate părţile, le-am umplut şi pe acelea. Mie pur şi simplu nu-mi venea să cred cât de multe erau! Exclamam aproape la tot pasul şi mă minunam! Mă miram cu atât mai mult cu cât nu făcuserăm nici un efort pentru toate acele piersici, nimic, nici o muncă, nici o grijă. Erau doar daruri de la Dumnezeu pentru noi. Şi am cules acele daruri uimită peste măsură şi exclamând de mai multe ori, cu recunoştinţă, “Multumim, Doamne!”, căci parcă nu erau aievea.

Dar erau, iar culesul lor a reprezentat o importantă iniţiere rurală pentru George, denumită de noi “Iniţierea Piersicului Fermecat”. Căci magie a fost! Şi ea ne-a atins pe toţi trei, în egală măsură, dar, parcă, mai mult pe musafirul nostru, căruia îi fusese dat să primească o iniţiere inedită a Grădinii şi, iată, ea se şi înfăptuise pe negândite în acele momente plăcute petrecute împreună, cu joacă şi voie bună, cu relaxare şi glume, cu amintiri aduse în prezent şi cu înţelegeri noi, revelate în lumina soarelui filtrată de crengile piersicului încărcat de roade coapte, scuturat din când în când şi cules aproape în totalitate împreună.



























Cum, între timp, ciorba se făcuse şi împrăştia peste tot arome ademenitoare, după ce am terminat cu piersicul, ne-am retras în bucătărie la o farfurie de magie aburindă, moment în care mi-am revelat încă o dată talentul culinar excepţional. Da, dom’ne, ceeeee?! Offf, nu mai are voie omul să se laude în ziua de azi, că sar repede câte unii să comenteze maliţios! Dacă aţi fi gustat şi voi, aceia, din ciorba mea excepţională, după un oarecare efort de culegere a câtorva ligheane pline ochi cu piersici, n-aţi mai fi comentat astfel! Hi, hi, hi.... Da, glumesc, desigur, iar voi ştiţi asta. Mă alint şi eu, na!

Totuşi, dacă mai adaug că ciorba a fost servită cu leuştean proaspăt tocat pe deasupra şi cu ardei iute, cules  din grădină cu două minute înainte de masă, poate vă veţi reconsidera părerea. Iar când spun ardei iuţi, trebuie să ştiţi că au fost chiar iuţi, iuţi, iuţi de tot!!!! Să nu vă lăsati păcăliţi de mărimea lor din poze. Şi eu am crezut, iniţial, când i-am cules din grădină, că nici nu ne vor fi suficienţi vreo doi-trei de fiecare, văzându-i atât de mici. Însă când am muşcat din unul....... nu, nu vreti să stiţi. S-a lăsat cu lacrimi şi cu nas în batistă! Mă ustura tot, gura, buzele, ochii, toată fiinţa, până şi degetele cu care ţineam ardeiul păreau că mă ustură!!!! Şi nici nu muşcasem mult din el. Mie îmi place mult gustul picant, ardeiul iute în mod special, dar nici chiar aşa! Adrian, cu mult curaj, a încercat şi el unul, dar nici el n-a putut să treacă de jumătatea lui. Însă amândoi îl tot îmbiam pe George să îndrăznească şi el să guste, lăudându-i cu dezinvoltură calitatea, tăria, efectele şi aroma excepţională a ardeilor în cauză. Cu toate insistentele şi cu toată ridicarea în slăvi a condimentului picant din dotare, el n-a cedat şi nu s-a atins de el. “Am foarte multă compasiune pentru papilele voastre gustative, dar pe ale mele eu mi le voi lipsi de o asemenea experienţă.” Ha! Nici nu ştie ce-a pierdut.

După ce am servit masa şi după o altă repriză de poveşti împletite cu cafea, alune şi ciocolată, am pregătit o parte din piersici pentru un prim val de gem pentru iarnă. Au fost spălate şi curăţate de sâmburi şi lăsate cu zahăr peste noapte, ca să-şi lase suc propriu. Dar despre gem vom mai vorbi. Ema a supravegheat foarte atentă procesul de fabricaţie şi ne-a dat aprobarea CTC, conform STAS.  Anumite zgomote de afară o mai intrigau din când în când, distrăgându-i atenţia, dar se replia repede în post, conştiincioasă, ca să nu-i scape nimic din detaliile de productie.

Seara ne-a regăsit, de asemenea, în trio, bucurându-ne de energii invocate, de liniştea lăsată peste sat sub draperiile nopţii, de tihna plăcută petrecută la poveşti, cu împărtăşiri de experienţe şi revelări de aspecte interesante. Ziua de vineri fusese dedicată sărbătorii Naşterii Fecioarei Maria, iar toamna adusese şi ea magia ei asupra noastră, în deplina comuniune cu Cerul şi cu Pământul.

(va urma)

























Din Grădina lui Dumnezeu: 13.09.2017

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu