miercuri, 30 august 2017

Hola, Barcelona (5)





Miercuri, 23 august – Badalona, plaja la Marea Mediterană, şi Plimbare nocturnă spre Fântâna Magică

Joi, 24 august – Întoarcerea acasă, în Grădina lui Dumnezeu

Nici nu-mi vine să cred că am ajuns şi la ultimul capitol al jurnalului nostru de călătorie. Au fost atât de multe de povestit şi, totuşi, atât de puţine! Am fi vrut să mai fi avut la dispoziţie acolo cel putin încă pe atât timp cât am petrecut deja în Catalonia, o provincie frumoasă, elegantă şi însorită a Spaniei, în care viaţa pare o permanentă vacanţă şi unde ne-ar plăcea şi nouă să avem un mic şi cochet refugiu romantic, un castel al nostru şi numai al nostru, unul în care, uneori, din când în când, să ne îndepărtăm de iureşul şi haosul lumii. Avem Grădina lui Dumnezeu pentru acest scop, ce-i drept, dar, spunem asta pentru că plaja Marii Mediterane ne-a fermecat mai mult decât tot ce am văzut acolo, pe perioada sejurului nostru.

Căci, ce vacanţă este aceea şi cum am fi putut noi pleca din Barcelona fără să nu fi făcut şi o baie în apa sărată şi purificatoare a Mediteranei şi fără să ne fi lăsat bronzaţi, cât de puţin, de soarele ei?

Ştiind dinainte care urma să fie programul întregului sejur, ne stabilisem încă de acasă că ziua de miercuri avea să fie rezervată pentru plajă. Speram că timpul avea să fie frumos şi că ne vom putea bucura, fie chiar şi numai o zi, de relaxarea aceea adusă de abandorarea pe nisipul fierbinte, în mângâierea razelor arzătoare ale soarelui ori în bălăceala nesăţioasă în apele Mediteranei, atât de îndrăgită de turiştii unei lumi întregi.

Adrian s-a informat din timp asupra posibilităţilor de a ajunge atât pe una din plajele Barcelonei, respectiv, Barceloneta, cât şi în unele din staţiunile din proximitatea oraşului. Gândindu-ne că Barceloneta putea fi prea aglomerată, fiind cea mai apropiată, staţiunea Badalona a părut o opţiune mult mai interesantă, cu atât mai mult cu cât şi Ghidulin ne vorbise despre ea şi ne dăduse şi el indicaţii despre modul în care putem ajunge acolo foarte confortabil: cu trenul.

Deşi, iniţial, ni se păruse un pic descurajatoare opţiunea unui drum cu trenul, din perspectiva istoriei călătoriilor feroviare din Romania, am ales, totuşi, curioşi, această experienţă. Şi bine am făcut. Am avut plăcuta surpriză ca, după doar o oră după ieşirea noastră din cameră, după ce am mers câteva staţii cu metroul barcelonez până la gară, după ce ne-am orientat în privinţa trenului potrivit, a direcţiei de mers, a biletelor de călătorie şi după drumul însuşi cu acea bijuterie feroviară, să ne trezim cu tălpile goale fix pe plaja Badalona, imediat după coborârea în staţie. Ni s-a părut cel mai confortabil drum făcut vreodată dintr-o localitate spre alta, mergând spre plajă. Comod, elegant, relaxat, liber, aerisit, liniştit, lin şi silenţios precum metroul, fără absolut nici un stres. Până la Spania, trenul era, în accepţiunea mea, un mod feroviar de a călători spre o anumită destinaţie, ce presupunea bagaje, geamantane şi paporniţe, aşteptat în gară, urcat şi coborât precipitat şi cu diverse alte aspecte disconfortabile care fac parte, uneori, din experienţa călătoriei cu trenul în ţara noastră. Nici vorbă de aşa ceva în Spania, aş putea chiar pune egal între experienţa mersului cu trenul şi cea cu metroul. Cu atât mai mult cu cât o jumătate din distanţa înspre Badalona am circulat pe sub pământ, exact ca metroul.

În consecinţă, pe la ora 10: 00 dimineaţa ne-am trezit faţă în faţă cu Marea!  O minunăţie!

Ne cam era dor de mare, ce-i drept. Aşa că nu vă putem reda în cuvinte starea aceea din momentul reîntâlnirii cu zarea largă de apă liniştită, cu nisipul alunecos şi cald sub paşii noştri, cu briza sărată şi cu ţipetele de pescăruşi tăind văzduhul!

Iar când tabloul litoralului este completat cu palmieri înalţi, eleganţi, cu liniştea aceea plăcută, naturală, cu o plajă întinsă, curată, elegantă, fără chioşcuri şi comerţ stradal, fără trei feluri de muzică auzită de la cel puţin trei terase diferite, fără chiar terasele în cauză, fără vânzători ambulanţi care să strige din trei în trei minute sloganuri vulgare şi enervate, fără înghesuiala uneori lipsită de respect şi de bun simţ, fără şezlonguri care să ocupe mai mult de trei sferturi din întreaga plajă.... ei bine, când descoperi frumuseţea şi naturaleţea unui loc, împletite armonios cu bunul simţ şi respectul oamenilor care-l populează, atunci experienţa acolo îţi oferă cele mai plăcute amintiri, tocmai acelea cu care sufletele noastre s-au încărcat la maxim în Badalona.

Am stat la soare mult, am intrat în apă de mai multe ori şi am absorbit prin toţi porii trupurilor noastre energia plăcută a Mediteranei, ultravioletele ei moderate şi gustul intens sărat al aerului şi apei deopotrivă.

Apa a fost caldă, iar adâncimea ei bună pentru înot chiar în apropierea malului, apa ajungându-mi mie până la gât după numai trei-patru paşi. Marea ne-a ispitit să înotăm de mai multe ori, reuşind asta chiar şi eu pe distanţe mici. Spre deosebire de mine, Adrian s-a simţit ca peştele în apă, bucurându-se de adâncimile ei şi de lejeritatea spaţiului, foarte puţini turişti aventurându-se mai în larg, acolo unde înota el. M-am uitat după scoici, să-mi adun suveniruri, aşa cum făceam pe litoralul românesc, dar n-am văzut deloc. Nu erau nici scoici şi nici melci aduşi de valuri la mal. Erau, în schimb, o mulţime pietricele albe, negre şi pestriţe, rotunjite de apă şi deosebit de frumoase. Când le-am descoperit pe cele pestriţe, care semănau cu bucăţi de marmură şlefuită de apa mării, mi s-au părut extraordinar de decorative şi mi-am adunat mai multe, de diferite mărimi, ca suvenir.

Pe la ora 14:30 pielea noastră, nepregătită pentru o astfel de interacţiune cu soarele, a început uşor să protesteze, cu atât mai mult cu cât sarea mării se uscase pe noi. În plus, anumite celule şi molecule ale trupurilor noastre, cele responsabile cu recepţia resurselor alimentare, începuseră şi ele să-şi ceară drepturile. Bananele şi merele luate cu noi se terminaseră, aşa că am decis că era timpul să mergem la hotel, să facem un duş, apoi să ne orientăm în privinţa prânzului: fie să mâncăm în cameră, având în frigider alimente cumpărate din supermarket, fie să mai ieşim iar la o terasă în oraş.

Am plecat de pe plajă păstrând în priviri albastrul turquois al mării, seninul cerului, strălucirea soarelui mediteraneean, sclipirile nisipului nu prea fin (pe care cei mai mulţi îl considerau ok, după cum se vedea că merg pe el fără nici o problemă, dar pe care tălpile mele nu l-au prea suportat spre final, părându-mi-se a călca pe sticlă pisată din cauza iritării în urma doar a celor câteva drumuri făcute între prosopul unde stăteam la soare şi apa mării)

Oricum, n-am mai fi plecat de acolo!

În cele din urmă, am făcut câteva poze şi apoi ne-am îndreptat spre gară. După o oră eram în hotel. Am fi vrut înapoi la plajă, am fi vrut să ne mai bălăcim iar în mare, am fi vrut să uităm din nou de tot si toate, stând întinşi la soare şi privind cerul nesfârşit şi zarea aceea înecată în mare, cea de dincolo de care soarele răsărise în ziua aceea cu doar câteva ore înainte de a ajunge noi acolo. Plecând de pe plajă, lăsasem soarele înălţat mult mai sus, dincolo de amiază, iar reflexele sale nu mai scânteiau în apele mării chiar ca la primele ore ale dimineţii, însă încălzeau plăcut nisip şi apă, oameni şi suflete, impregnând totul cu energia lui binefăcătoare, întăritoare şi sănătoasă.

Petrecusem o zi de plajă aşa cum ne-o dorisem. Eram mulţumiţi. Dar şi un pic obosiţi şi copleşiţi. De soare, de apă, de înotul zglobiu, de călătoriile zilelor precedente, de anvergura vacanţei, plină de frumuseţi şi de experienţe diverse. Eram mulţumiţi şi recunoscători pentru modul în care se aranjaseră toate astfel încât să ne fie bine, să nu avem nici un stres, nici o tensiune, nici o îngrijorare. Era ultima zi a vacanţei şi deja uitasem de atentatul produs cu doar o săptămână în urmă, de problemele globalizării, ale topirii gheţarilor de la poli şi de orice altceva ne-ar fi putut abate atenţia de la realitatea noastră frumoasă, liniştită, armonioasă şi iubitoare.

Am ales să mâncăm în cameră, în intimitatea noastră comodă şi relaxată, apoi, după ce ne-am odihnit vreo oră, aveam să ieşim la o plimbare nocturnă, ca în toate celelalte seri petrecute în Barcelona, ţinându-ne de mână şi inspirând din plin atmosfera cosmopolită a marelui oraş pe care, a doua zi, aveam să-l părăsim.





 


 









Pentru plimbarea de seară aveam de gând să ne îndreptăm spre centrul oraşului, unde urma să fie repornită Fântâna Magică (după ce fusese închisă o vreme, din cauza atentatului), un important şi spectaculos obiectiv turistic. Ghidulin ne vorbise de ea, dar fusese rezervat cu recomandarea de a o vizita, tocmai din cauza ameninţărilor teroriste ce păreau încă a plana asupra oraşului, mai ales asupra locurilor cu aglomerări mari de oameni.

Fântâna Magică, aşa cum mulţi dintre voi ştiţi deja, desigur, este o fântână arteziană care oferă un spectacol de muzică şi lumini în mod sincron cu dansul apei ce ţâşneşte şi curge în mod ingenios, generând forme şi imagini impresionante.

Circula zilele acelea zvonul că inaugurarea redeschiderii avea să se facă la ora 21:00, conform programului ei anterior, aşa că ne-am îndreptat într-acolo din timp, pentru a ne orienta în spaţiu, necunoscând zona.

În marea Piaţă Charles Buigas, din faţa impunătoarei clădiri a Muzeului naţional de Artă, în mijlocul căreia avea să pornească spectacolul de sunet, forme şi culori acvatice, începuseră să se adune oamenii curioşi, localnici şi turişti, toţi dornici să se delecteze cu armoniile interesant orchestrate în construcţia acestei fântâni, prima din lume de acest gen (chiar dacă în unele din alte colţuri ale lumii sunt azi altele mult mai mari şi mai spectaculoase), păstrând încă în notorietatea ei atât ceva din aura aceea a inovaţiei în care fusese lansată cu zeci de ani în urmă, cât şi ceva din întreaga atmosferă specială, romantică şi cosmopolită a Barcelonei.

Pentru că mai aveam aproximativ o jumătate de oră până la momentul preconizat al deschiderii, am luat loc la o terasă apropiată să aşteptăm şi, în timp ce admiram culorile roşietice ale apusului de soare dincolo de clădirile centrului oraşului, dar şi pe cele ale toamnei ce-şi pictase deja decorul în frunzele platanului ce-şi întindea ramurile pe deasupra noastră, urmăream cum piaţeta se umplea din ce în ce mai mult cu oameni, care afluiau dinspre gurile de metrou şi de pe străduţele şi marile bulevarde citadine.






































După un timp, Adrian a simţit că ar fi mult mai indicat să ne mai plimbăm prin jur decât să stăm într-un loc aşteptând, aşa că am pornit să explorăm împrejurimile.

Tot plimbându-ne, ţinându-ne de mână şi admirând frumuseţea oraşului pe înserat, noaptea s-a lăsat peste noi, iar luminile străzilor, ale clădirilor, magazinelor şi teraselor, au început treptat să se aprindă peste tot în jur, oferindu-ne o altă faţetă fermecătoare a Barcelonei. Arena în care  aveau loc mult sângeroasele coride, acum interzise, devenise centrul de interes al tuturor turiştilor care treceau prin sensul giratoriu imens al Pieţei Spania, în mijlocul căreia se impunea şi măreţul complex statuar  care, în noapte, prindea viaţă odată cu aprinderea luminilor fântânii ei arteziene. Selfie-uri cu nemiluita, fotografii de grup, de perspectivă, de detaliu, orice, numai să fie adunate într-o memorie digitală (şi nu numai) acele clipe frumoase de vacanţă, amintiri de neuitat,

Ne-am întors înspre Fântâna Magică în jur de 21:30, dar aceasta tot nu pornise. Ceva se întâmpla şi nimeni nu ştia ce. Piaţa devenise un furnicar de lume. Străzile, băncile şi nenumăratele trepte care urcau înspre Muzeul de artă naţională erau arhipline de oameni care aşteptau.














Deşi eu mi-aş fi dorit să rămânem acolo şi să admirăm spectacolul inedit, nemaivăzut cu ochii mei vreodată (vizionarea clipurilor de pe internet nu poate egala şi nici suplini experienţa vie, exact în locul producerii ei), Adrian a fost de părere că era mult mai bine să nu intrăm în mulţimea aceea. El avea dreptate, desigur, dar eu parcă nu puteam accepta să fim la un pas de ea şi să n-o putem vedea. Cu regret, am părăsit centrul barcelonez şi ne-am îndreptat spre hotel, unde aveam de făcut bagaje.

Vacanţa noastră se încheiase şi nu ne venea a crede. Adunasem peste 1000 de fotografii şi nesfârşite senzaţii minunate şi speciale, ce aveau să ne rămână amintiri nepreţuite în suflete. Barcelona îşi câştigase definitiv încă doi fani. Spania avea încă doi admiratori. Europa însăşi îşi notase în agendă prezenţa a încă unui cuplu pe lista celor îndrăgostiţi de călătorii, de explorare şi de descoperire a tot ce Dumnezeu a creat pe pământ, dar şi a tot ce Omul, pe drumul evoluţiei lui planetare, a construit aici mai mult sau mai puţin frumos sau impunător, trainic sau demn de admirat.

A doua zi dimineaţa, un avion al companiei Tarom avea să ne aducă în ţară, în exact aceeaşi realitate pe care o lăsasem la plecare, în ciuda unor zvonuri răzleţe că ceva-ceva părea a se fi schimbat. Unii vociferau că schimbările ar fi fost în rău, alţii că în bine. Noi n-am sesizat vreo diferenţă faţă de ceea ce lăsasem în urmă (în afara, poate, a bogăţiilor de roade coapte, între timp, în Grădină), înainte de călătoria noastră de vacanţă, poate şi pentru că întoarcerea noastră nu a avut loc în mijlocul vreunui oraş care, oricât ar fi de frumos, se simte mai degrabă supra-aglomerat, îmbâcsit, poluat, agitat, stresat, haotic şi politizat, ci în mijlocul Grădinii lui Dumnezeu, casă şi cuib, leagăn şi loc de joacă, unde doar Toni, Gina, Bobi şi Ema îşi mai adjudecă, uneori gălăgioşi, spaţiile curţii pe care şi le marchează repetitiv, insistent, chiar obsesiv şi categoric, ca nu cumva să existe vreo confuzie la mijloc, vreo părere eronată despre schimbare, vreo plonjare nedorită într-o altă realitate decât cea cunoscută lor, frumoasă, iubitoare şi binecuvântată, cea cu noi alături.  


















-          The End –

Din Grădina lui Dumnezeu: 30.08.2017

***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu