luni, 4 septembrie 2017

Grădina lui Dumnezeu la început de toamnă




După o vacanţă atât de frumoasă în Barcelona şi pe meleagurile Cataloniei, întoarcerea acasă, în Grădina lui Dumnezeu, a fost ca o intrare dintr-o poveste într-o altă poveste. Şi nu întâmplător mă refer la poveşti, căci, chiar înainte de a ajunge acasa, mi-a căzut în mână, sincron, o carte cu Poveşti Fermecate, frumos ilustrată, în ale cărei imagini am văzut frânturi din propria noastră poveste de viaţă.



Atunci când traieşti fiecare zi a vieţii precum în filele unui basm minunat, cu entuziasm şi încredere, dar şi cu acea curiozitate aprinsă în ochi de copii, lumea întreagă devine un mister,  iar magia ei se naşte din bucuria desluşirilor fiecărui pas.



Povestea noastră fermecată are în cuprinsul ei toate ingredientele pe care ni le-am dorit: Adam şi Eva în Grădina Raiului, Prinţul şi Prinţesa în Împărăţia Domnului, Zborul purtat pe Aripi Divine înspre Înaltul Cerului, Magia ispititoare şi controversată a Lumii, cu Poţiunile ei cuceritoare, dar cu efecte neaşteptate, Fiinţele Cuvântătoare şi Necuvâtătoare din mijlocul Grădinii, Spirite ale Naturii, Duhuri înţelepte şi sfătuitoare, Abundenţa şi Căldura unui Cămin intim şi plăcut, Prieteni la ceas de taină şi Ajutători de nădejde. Ce ne-am mai putea dori în plus?














Grădina lui Dumnezeu, locul pe care l-am ales a ne fi oază îndepărtată de iureşul şi haosul lumii, avea să ne întâmpine la întoarcerea din vacanţă cu o imagine luxuriantă a curţii, troscotul nemaicălcat de paşi atât de mult timp crescând impresionant şi întinzându-se peste tot, ca un covor gros şi moale, plăcut vederii şi atingerii. 

Imaginea întreagă de ansamblu ni s-a părut mult mai bogată şi mai înverzită, ca şi cum toate plantele ar fi explodat deodată într-o creştere scăpată de sub control fără atenţia şi observarea noastra zilnică, care făceau ca evoluţia lor să ni se pară a fi imperceptibilă.  Multe flori înfloriseră, cele patru salcii, pe care le tunsesem bine înainte de plecare, pentru o primă formare a coroanelor, erau din nou pline de liane pletoase, cei doi tuia erau, parcă, mai înalti, sequoia de lângă coser se înfoiase impresionant în frunzişul lui frumos, de conifer delicat, Mâna Maicii Domnului era la a doua înflorire din an, tufele de crăiţe şi gălbenele erau uriaşe şi pline de flori, iar mesteacănul începuse a se scălda într-o minunată lumină aurie, de toamnă.






















































































Părea ne întorsesem pe un tărâm cu adevărat fermecat, idilic, rupt de realitatea lumii, unde nimeni nu avusese acces în lipsa noastră şi nimic nu-i perturbase liniştea şi pacea interioară.

Singurii păzitori ai porţilor de intrare al acestui tărâm secret, Toni, Gina şi Bobi, ne aşteptau nerăbdători revenirea acasă. Totuşi, nu chiar atât de nerăbdători, căci tocmai în perioada aceasta, Ginuţa noastră  a devenit măr al discordiei şi motiv de dispută acerbă între Toni şi Bobi, învingătorul fiind, de fiecare dată, cine credeţi? Daaa...... bietul Bobi scapă de tăvăleală cu greu, în schelălăieli maxime, de ştie tot satul ce nuntă este acum în curtea noastră şi ce gelozii se manifestă. Cum instinctele nu-l lasă deloc să se înveţe minte în privinţa regulilor de haită, el o încasează metodic şi constant. Toni nu-l răneşte, dar îl domină într-un mod înfricoşător, feroce, de zici că-i o fiară sălbatică dezlănţuită, gata să-l sfâşie. Însă haita este haită şi tot ce îşi doreste Toni de la Bobi este ca cel din urmă să-i accepte, fără crâcnire şi abatere comportamentală, statutul de şef cu drept unic asupra graţiilor Ginuţei. Legi canine, deh!

Acum nu mă mai afectează atât de tare circul acesta al lor, cum se întâmpla la început, dar tot nu mă pot abţine să nu strig la ei, încercând să-i scurtez bietului Bobi agonia. Uneori îmi iese, alteori nu.


































Dincolo de curţi şi animălute, ne aştepta Grădina. Când am intrat spre ea pe poartă, pentru o primă privire de recunoaştere după o absenţă de aproape două săptămâni, ne-am dat seama că ne aşteptau câteva zile în care aveam multe, foarte multe de făcut. Multe de tot. Şi am tot făcut asta zile la rând şi parcă tot n-am terminat, căci toate cele care au mai rămas prin grădină se tot coc în ritm accelerat acum, la început de toamnă, căci simt şi ele că mult timp nu mai au acum la dispoziţie, că fructele şi legumele trebuie să ni se dăruiască în stadiul optim de consum, că ultimele seminţe trebuie şi ele adunate şi puse la păstrare cu grijă şi că, dincolo de grădină, mai avem şi altele de făcut, căci vremea grădinăritului pare că s-a cam încheiat şi, probabil, ar mai fi nevoie de încă vreo căruţă, sau chiar două, de lemne de foc, pentru iarnă. Aşa, ca să fie, căci nu ştim ce fel de iarnă urmează şi, oricum ar fi, vrem să fim liniştiţi până în primăvară in această privinţă.

Ne-am gândit  că, de anul viitor, ar fi mai indicat să nu mai plecăm în vacanţă în luna lui august, lună plină în ale culesului şi conservăritului, ci în septembrie, când grădina nu mai are atâta nevoie de noi şi, astfel, să nu mai fim nevoiţi a abandona, neculese, multe recolte preţioase, pentru a căror crestere ne-am dăruit timp şi efort, atenţie şi grijă, preocupare, emoţii şi suflet.

Eu cam plecasem  în vacanţă cu inima îndoită şi cu gândul la mândreţe de roşii uriaşe şi sănătoase pe care nu apucasem să le culegem, nefiind toate destul de coapte la acel moment. Multe am mai cules oricum atunci (chiar şi roşii, vinete, cherry, prune, mere, bame), iar din unele am luat şi cu noi spre Cartierul general, primul popas înainte de aeroportul din Bucureşti, popas unde aveam s-o lăsăm pe Ema în grija mamei lui Adrian, bona de vacanţă, care o iubeşte foarte mult şi care o aştepta cu nerăbdare pe pitica noastră (ce-i drept, că şi Bubulina, lipicioasa, o iubeşte mult, atât pe dânsa cât şi pe nepotul Alex, de 13 ani, cel cu care a stat acolo pe perioada vacanţei de vară, pe amândoi pupându-i cu foc, aşa cum numai ea ştie, atunci când i-a revăzut; cât timp noi am fost plecaţi, Ţuţulina s-a tot împărţit între ei doi, dormind cu fiecare, prin rotaţie, şi solicitându-i maxim pe amândoi cu energia ei zvăpăiată şi cu ifosele ei de prinţesă răsfăţată).

Tot înainte de plecare, în ziua precedentă, terminasem de strâns fasolea uscată, usturoiul, ceapa albă şi roşie, încă un rând de plante aromatice, roiniţă, mentă, oregano, cimbru, salvie, păstăile de muştar şi altele, toate  fiind urcate în pod, la uscat, şi acoperite cu ziare, pentru a fi protejate de praf (pentru când aveam să le luam din nou la mână, ca să le procesăm, pe fiecare după rost), iar ultimul rând de borcane pentru iarnă (castraveţi, compot de mere, bame în sos de roşii şi dovlecei în saramură şi în oţet) le-am terminat seara târziu, înainte de a ne face bagajele de drum. Şi, în plus, ca să fim siguri că nu rămânem fără seminţele de roşii potrivite pentru anul viitor, ne-am asigurat şi de o primă serie puse la uscat chiar de atunci.










































































După atâta treabă încheiată pe ultima sută de metri, contra cronometru, credeam că asta fusese totul. Ştiam că rămăseseră neculese sfeclele roşii, guliile, multe vinete, cartofii, multi castraveţi care se tot făceau într-una, în neştire, ca şi roşiile, de altfel, fasolea mung şi bamele care păreau pierdute, nemaiputându-le culege zi de zi, brocccoli, pepenii roşii şi galbeni, ardeii graşi, gogoşarii şi ardeii iuţi, merele şi perele, dar şi prunii din livadă.

Dar, asta era, alesesem să plecăm în vacanţă, aşa că plecaserăm împăcaţi oarecum cu ideea că nu mai aveam cine ştie ce de făcut la întoarcere, gândindu-ne că, în lipsa noastră, multe din ele aveau să se piardă.

Totuşi, Grădina lui Dumnezeu este o grădină fermecată, ca-n poveşti, aşa cum am spus chiar de la bun început, iar ce am găsit noi la întoarcere ne-a întrecut aşteptările. Nu numai că nu prea am avut pierderi (doar câteva roşii răscoapte şi căzute pe pământ de prea mari şi grele ce fuseseră şi doar nişte frunze de vinete mâncate de gândacii de Colorado care au migrat de la Mămăiţa-vecina la noi, după ce ea şi-a scos cartofii din pământ, iar dihăniile n-au mai avut ce să mănânce acolo), ci abia am prididit o săptămână încheiată să tot culegem ce era de cules, aproape toate cele înşirate mai sus (mai puţin din zona ardeiilor şi gogoşarilor, care sunt încă în etapa de coacere). Incredibil şi nesperat de multe!

Cu dovleceii adunaţi am umplut o roabă! Urmează să-i sortăm după mărime şi stadiu de creştere pentru a-i pregăti cumva pentru iarnă. Am citit pe net şi despre nişte compoturi interesante de dovlecei, care ar avea gust apropiat cu cel de ananas. Sună bine, deci voi încerca.  Între timp consumăm din ei în salate sau gratinaţi la cuptor, alături de vinete. Am mai pregătit un rând de seminţe de roşii, din cele două soiuri care au crescut extraordinar de bine la noi, inima de bou şi cherry galbene, urmând ca în curând, după ce se vor coace, să pregătim şi seminţe de roşii physalis, plante care sunt acum în plin proces de coacere a fructelor (care sunt cu nemiluita pe crengile tufelor bogat ramificate). Câteva roşii physalis oricum am cules, că nu ne-am putut abţine, chiar dacă ştiam că sunt... aproape coapte. Ca şi primii pepeni tăiaţi, de altfel.

Păi, ştiţi, aici este vorba despre noi doi, nu despre cine ştie cine, altcineva care ar avea răbdare să treacă veşnicia aia de la sat până se coc toate ca să le deguste. Nu, noi nu avem răbdarea aceea şi nici nu ne trebuie neapărat. Deja ne antrenăm în ceea ce priveste manifestarea realităţii instant, odata cu gândul initiat despre ea (sic!), aşa că, dorindu-ne fructe coapte, chiar le vom avea la momentul culesului lor, dacă vrem. Şi vrem. Însă, se ştie, există încă un decalaj de fază între gând şi înfăptuire, independent de vointa noastră, căci lumea aceasta fizică încă se încăpăţânează să respecte nu ştiu ce legi entropice, în parametrii cărora noi nu ne prea mai încadrăm, dar şi nişte legi care vizează liberul arbitru colectiv care... n-ar prea vrea, dom’ne. Glumesc şi nu prea. Cine are ochi de văzut, vede, cine are urechi de auzit, aude.
















































































































  

Tot în această primă săptămână de după întoarcerea acasă am scos amândoi şi cartofii din pământ, glumind şi distrându-ne maxim în ziua aceea, de parcă eram nişte scormonitori după comori, nişte căutători de aur sau descoperitori de relicve istorice. Ca un adevărat şantier arheologic a ajuns parcela de cartofi după săpăturile făcute pentru tuberculii cei atât de preţioşi, dar nu atât de mulţi pe cât ne-am fi dorit să fie. Am pus în pământ doar o jumătate de găleată de cartofi mărunţei în primăvară şi acum am scos două găleţi de unii uriaşi şi grăsani. Tot e bine. Nu mai vorbim aici de munca noastră şi de tot efortul cu săpatul, muşuroitul, plivitul, dezburuienitul, curăţatul de gândaci de Colorado, până la un punct, când cartofii le-au fost abandonaţi lor pe câmpul de luptă. Toate acestea au facut parte doar din distracţia noastră. A fost bonus, cum s-ar spune. 

Oricum, ziua săpăturilor arheologice, cea în care găseam câte un-doi-trei cartofi într-un cuib din trei cuiburi răscolite (asta şi din cauza unor lighioane hămesite subterane care s-au cam hrănit din tuberculii noştri şi ale căror galerii de metrou le excavam frenetic în speranţa că acolo se putea ascunde ceva interesant) a fost relaxantă şi veselă, căci, deocamdată, pentru noi, nu-i atat de important ce produce grădina, cat este modul în care noi interacţionăm cu ea şi, mai ales, starea noastră în raport cu noi înşine atunci când “ne jucăm” în grădină.

Totodată, am cules partial şi tărtăcuţele crescute în lipsa noastră, unele din ele găsindu-le mai mari decât pumnul meu şi aproape lemnificate, iar unele având forme diferite, rezultate, probabil, în urma polenizării încrucişate cu dovleceii şi bostanii. Iniţial, eu le culesesem când erau relativ micuţe, plăcându-mi mult să le văd aşa delicate, finuţe, ca nişte fragile bibelouri, dar, ce să facem dacă a trebuit să plecăm în vacanţă? În lipsa noastră au crescut cât au vrut ele, aşa că avem acum şi tărtăcuţe grăsune, corpolente şi obeze, drăguţele şi ele, cu care am împodobit toată casa. Tare dragi îmi sunt!




















































Bamele au făcut păstăi din plin, dar, neculese fiind la timp, s-au maturizat, aşa că vor rămâne pentru seminţe şi pentru decor. Doar ce se va produce de acum înainte vom ţine sub observaţie şi vom aduna. La fel am păţit şi cu castraveţii crescuţi în lipsa noastră, maturizându-se şi îngălbenindu-se, ascunzând în interiorul lor seminţe preţioase. I-am cules pe toţi, urmând a mai rămâne un timp la soare, pentru coacere treptată, definitivă. Lujerii de castravetţi încă nu s-au uscat definitiv, pe ici pe colo mai avand chiar şi flori, deci este posibil să mai avem şi ceva castraveţi noi şi fragezi pentru salată o vreme, dacă şi albinele vor considera că mai au ceva de lucru prin zonă. Vom vedea.

Zona ardeilor n-a avut nevoie de nici o atenţie specială, ei fiind acum într-o perioadă de creştere şi coacere, primii ardei mai mărişori, culeşi pentru prima ciorbă de după revenirea din vacanţă, arătându-ne că mai au ceva treabă acolo, pe lujerele lor. Poate doar o dezburuienire uşoară vor primi, deşi încă nu-i o prioritate. Aşteptăm prima ploaie ca să ne fie mai uşor la săpat.

În schimb, porumbul ne-a atras atentia cu ştiuleţii lui graşi şi mari, semn că acolo s-a întâmplat ceva important, însă nici cu ei nu ne grăbim, căci n-avem ce degusta din ei. Ne vor trebui abia prin octombrie, la decorat curtea de toamnă, iar apoi vom aduna boabe pentru însămânţările anului viitor.



































Deja primele noi borcane de compot de mere au si ajuns in pivnita si mai urmeaza si altele, caci marul inca mai are fructe pe varfurile lui, cele la care n-am ajuns cu scara si care, probabil, vor cadea pe jos la un moment dat. Din cele 10 pere fructificate ale puiului de par Contesa de Paris, plantat de noi in primavara anului trecut, am mai gasit 7, celelalte trei care au cazut, fiind, oricum, prea mici. Abia asteptam sa se coaca si le urmarim zi de zi, ca nu cumva sa le vina vreo idee si sa le gasim prin iarba. Stam cu ochii pe ele.

























Şi, dacă tot am ajuns la pomii fructiferi, am dat o raită şi prin livadă, unde am cules prune, am inspectat piersicii şi gutuii, ale căror crengi prea încărcate cu fructe riscă să se rupă, atât de aplecate sunt. Le-a proptit Adrian cu nişte araci, dar fructele în creştere ameninţă în continuare integritatea pomilor. Dacă va fi vreme bună, pentru a ajunge să se coacă toate piersicile care sunt acum, nici nu ştim ce vom face cu atâtea! Sunt enorm de multe! Gutuile, şi ele, sunt foarte multe, dar din ele voi face gem, aşa că.... să tot fie! 

Abia aştept să bucătăresc la gemul de gutui! Atât de mult îmi place parfumul lor când sunt în fierbere, pe foc, cu adaosuri de vanilie, rezultand culori caramelizate ori chihlimbarii încântătoare, în funcţie de cantitatea de zahăr încorporată şi de timpul de fierbere! Aroma de gutui şi de toamnă în casă, aer de bucătărie în clocote de mirodenii şi borcane pline cu minuni depozitate pe rafturi, în pivniţă. Asta e doar o mică parte din frumuseţea vieţii din Grădina lui Dumnezeu!  


























































În privinţa strugurilor.... eeei.... o adevărată magie se produce zilele acestea printre frunzele viţei de vie care au început să ruginească a toamnă bogată. Da, strugurii au început şi ei să se coacă. Deja îi ciugulim de boabe pe cei roşii, căci unele sunt... aproape coapte. Dar dulci şi tare bunuţe. De săptămâna viitoare, probabil, vom culege, treptat, ciorchine după ciorchine, pe măsura coacerii lor, şi vom face o cură de struguri încât nimic altceva n-o să mai putem mânca, atât de mulţi sunt: în faţa casei, pe spalieri, apoi lângă fântână, tot pe spalieri, dar şi în grădină, întinşi pe sârmă, pe randuri, apoi, dincolo de livadă, o mulţime de butuci de viţă rămaşi de jur împrejur, ca un chenar, legaţi pe araci.



Am putea dezvolta o afacere prosperă pe bază de struguri dacă aici n-ar avea fiecare gospodărie via ei bogată, alături de livezile de pruni, doar ca să fie materie primă din belşug pentru diverse licori bahice către care există mare apetit prin lumea satului. Nouă nu ne surâde asa ceva, însă struguri proaspeti vom consuma la greu, atât cât vom putea, alături de musafirii ce-i vom avea, probabil, în perioada următoare.




















































În privinţa roşiilor, la care îmi rămăsese gandul la plecare, căci prea erau frumoase şi mari, am avut plăcuta surpriză să le găsim în stare foarte bună. Le-am copilit şi le-am dezburuienit rapid, le-am cules de roşiile prea coapte (chiar şi pe cele usor afectate de răscopt, pe care, după ce le-am tăiat şi curăţat, le-am pus în pungi, porţionate, şi le-am băgat la congelator, pentru ciorbele iernii. Treptat voi mai pregăti astfel de pachetele, aşa cum face acum mama mea, căci astfel îngheţate îşi păstrează perfect gustul şi aroma, fără nici o modificare produsă de sare, fierbere, fermentaţie sau de alte moduri de conservare. 

În lipsa noastră multe alte flori au fost polenizate, astfel că am găsit foarte multe pătlăgele (roşii crude) care, dacă nu vor mai avea timp să se coacă, vor fi transformate în murături (gogonele), alături de alte legume.





































În concluzie, multă treabă ne-a aşteptat de făcut acasă, pe care am şi făcut-o, desigur, că nu era să stăm cu mâinile în sân şi să ne uitam cum se strică toate în grădină, neprelucrate. E bine aşa, chiar ne bucurăm că este aşa şi suntem recunoscatori pentru tot ce s-a făcut şi s-a copt, căci ştim cât de grea este munca pământului prin alte părţi, unde solul argilos le dă mari bătăi de cap grădinarilor şi unde este nevoie de eforturi de trei ori mai mari decât ale noastre pentru a obtine, poate, chiar mai puţin decât recolta rezultată la noi. Este, totuşi, multă muncă şi la noi, căci Gradina este mare şi multe am vrut să facem în ea, iar, de anul viitor, vom aplica şi o strategie nouă, dar una care ne va uşura mult eforturile.

Dar, de acum înainte până în primăvară, când va reîncepe sezonul de grădinărit, urmează mai multe luni de odihnă şi hibernare, de relaxare şi joacă, de iubire şi voie bună. Adrian, pe lângă altele, se va “distra” maxim cu spartul lemnelor şi aprinsul focului, iar eu cu diversele chestii gospodăreşti de interior, pe lângă sobă, ne vom juca în zăpadă, iar serile vom hoinări amândoi pe net, pe facebook, ca tot omul serios, dar şi vizionând filme şi ascultând muzică. Şi, desigur, nu în ultimul rând, vom explora dimensiunile înalte ale lui Dumnezeu, căutându-L şi descoperindu-L atât în Cerul de deasupra noastră, cât şi în noi înşine şi în lume, peste tot acolo unde esenţa Lui este, se simte şi ne cheamă



Din Grădina lui Dumnezeu: 04.09.2017

***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu