miercuri, 2 august 2017

Canicula de august




S-au anunţat 38 de grade C pentru prima decadă a lui august. Fără ploi, fără nori, fără adieri de vânt. Caniculă şi secetă, deci.

Ei bine, pentru a face faţă acestor condiţii previzionate, gândindu-ne la plantele noastre din grădină, desigur, am luat măsuri.

Mai întâi am cules tot ce era de cules, căci legumele coapte sunt o problemă pentru plante. Atât pentru că le consumă resurse importante, necesare celorlalte legume în curs de coacere, cât şi pentru că, din cauza celor coapte neculese, unele plante intră automat în stadiul de producere şi coacere seminţe şi nu mai fructifică.

Şi am cules... şi am cules.... şi am tot cules câteva zile la rând, căci, nici nu culegeam bine un soi, că trebuia să trecem la următorul. Bineînţeles, şi în perioada următoare vom mai culege, dar până acum ne-am pregătit de caniculă, după cum v-am spus, aşa că am făcut curăţenie maximă prin legumele coapte.

Mai întâi am fost cu ochii pe dovlecei, ca să nu crească prea mari, căci ei nu-şi prea cunosc măsura şi uită să se oprească. Aşa că-i oprim noi. Castraveţii, la fel. Cei uitaţi pe vrej ori cei nevăzuţi (căci se cam joacă de-a v-aţi-ascunselea cu noi, pe după frunze), s-au făcut uriaşi. Asta nu-i prea bine, căci, se ştie, cei mai tineri sunt mai fragezi şi mai gustoşi şi, în plus, dacă rămân prea mult timp neculeşi, determină schimbări în stadiile vegetative ale plantelor. Oricum, nici cei crescuţi prea mari n-au fost lăsaţi de izbelişte, fiecare servind altui scop, după caz. Salate, marinate, gratinate ori oţetate, la borcan.

Tot trebăluind prin grădină am verificat şi alte tufe care n-au prea fost în centrul atenţiei până acum, nefiind urgenţe şi priorităţi, precum goji şi cătina, cea din urmă surprinzându-ne cu câteva boabe pe crengile cele mai de jos. Nu credeam că anul acesta vom vedea boabe de cătină, tufele fiind abia la al doilea an de la plantare. Totuşi, apariţia acelor boabe ne-a oferit confirmarea că sistemul nostru de plantare a fost corect, masculul şi cele două femele fiind bine amplasate în teren, pe direcţia vântului şi a curenţilor de aer din grădină, favorizându-se, astfel, polenizarea aeriană, prin spori.

Bamele au mărit şi ele ritmul de producere a legumelor, fiind nevoită să le verific chiar şi de două ori pe zi, căci şi ele au prostul obicei de a se ascunde pe sub frunze, ajungând să le văd uneori când este prea târziu şi nu mai pot fi pregătite pentru gătit.

















































































Apoi am constatat că fasolea pitica cere şi ea cu insistenţă să fie culeasă, căci păstăile sale erau deja uscate pe vrejuri, dar bine ascunse de buruienişul care le cuprinsese şi în care le-am abandonat o vreme. Cum vremea aceea, a abandonării, dădea semne de sfârşit, ne-am hotărât că venise timpul acestei operaţiuni sisifice. Dar, ca să ajungem la fasolea pitică, a trebuit să dezburuienim, mai întâi, cartofii. Aşa că plăcerea a fost dublă de partea noastra.

Dincolo de glumă, după ce am eliberat parcela de cartofi de lanul acela impresionant de buruieni ce o cuprinsese, am descoperit că rândurile arătau foarte frumos, iar promisiunile de sub pământ păreau a fi împlinite. Când le va veni vremea scoaterii lor la lumină vi le vom arăta, însă noi ştim deja ce se ascunde sub muşuroaiele acelea înrădăcinate, respectiv, tuberculii roşii. I-am văzut pe unii!

După ce am ieşit învingători din duelul de pe zona cartofilor, am trecut la fasolea pitică. Ce să mai lungesc povestea? Am defrişat locul până în capăt, la castraveţi. Curăţenie lună am făcut! Inclusiv în căpşuniş, pe care l-am eliberat plini de satisfacţie de trupele ocupaţioniste ale unor namile de buruieni care nici nu ştiu când şi cum au ajuns acolo.

Fasolea a fost foarte fericită să participe direct la momentul culesului, dezvăluindu-ni-se în nişte păstăi frumoase, pline ochi de boabe albe, curate, grase şi, cu siguranţă, delicioase. Am avut vreo patru rânduri de fasole pitică acolo, plantate din boabele primite de la Mămăiţa, şi, deocamdată, am cules păstăile într-un coş, urmând ca zilele următoare, după ce le vom lăsa un pic la soare, să le scoatem boabele. Va fi o plăcere să stăm amândoi afară, pe şezlonguri, la umbră, cu câte un castron în braţe, să croşetăm la boabe de fasole! Şi nu numai, căci vom avea multe altele de croşetat la umbră, cum ar fi toate seminţele adunate până acum (dar şi de acum înainte), pe care va trebui să le separăm şi să le depozităm în cutii sau flacoane speciale până în primăvara viitoare.

De vis-a-vis de fasolea pitică ne priveau de sus, insolenţi, porumbii. Dar de aşa de sus încât cred că erau de două ori mai înalţi decât mine. Căţărată pe ei, ne râdea în nas fasolea căţărătoare de toamnă, din boabe tot de la Mămăiţa. Ea nu este încă în perioada culegerii, aşa că mai are vreme de stat în soare, la bronzat şi lenevit. Norocoasa! Dar, lasă, că ne vine şi nouă rândul!



















































Culese au început să fie, treptat, şi roşiile, vedetele grădinii în momentul de faţă, pe care le urmărim, le verificăm şi le cercetăm de mai multe ori pe zi, ca nu cumva să se întâmple vreo ceva-neştiută-necunoscută şi noi să nu fim informaţi. Astfel am descoperit prima roşioară drăguţă şi grăsuţă, care ne-a strigat fericită din vrejul ei, de unde aştepta să fie admirată şi apoi, desigur, mâncată. Ceea ce s-a şi întâmplat, savoarea ei neputând fi descrisă cu nici un fel de cuvinte. A fost cea mai cea roşie din tot universul acesta plin la refuz de roşii coapte, perfecte, de supermarket multinaţional ultra-aprovizionat. Ei bine, da, roşie cu sare! Atât şi nimic în plus. O nebunie!!!! Nu, n-am cum să descriu, nu vă pot da detalii. Un răsfăţ al papilelor gustative!

După un aşa festin regal am organizat un sistem de pază şi protecţie celorlalte roşii din arealul propriu, ca nici o insectă zburătoare sau cu alt mijloc de locomotie să nu se atingă de ele, ca nici o frunză din vrejul personal ori de la alte plante vecine să nu le umbrească şi nici un lăstar nou ivit să nu rămână necopilit, astfel încât seva să se ducă direct şi nemijlocit în comorile grăsane şi suculente care au început să-şi schimbe culoarea de la o zi la alta, îmbiindu-ne şi ispitindu-ne extraordinar de tare pe amândoi.

Pe principiul “aproape coapte” (care ne este caracteristic de la început, din primul an în Grădina lui Dumnezeu, de când am atacat căpşunicile înainte de vreme), nu putem garanta că unele roşii nu vor ajunge în farfuria noastră înainte de a-şi dori şi ele acest lucru. Ceea ce înseamnă că ele îşi vor mai fi dorit, poate, să mai stea la soare, la bronzat, însă noi, nerăbdători, le vom fi adjudecat deja în stadiul acela binecunoscut de “aproape....”.

Marele secret al succesului nostru răsunător la roşii (şi nu numai!) din acest an este.... este... este... muşuroirea!!!!! Am muşuroit anul ăsta tot. Dar tot! Vinetele, ardeii, broccolli, varza, fasolea, roşiile pisalis, castraveţii, cartofii şi, desigur, roşiile. Tot. Am constatat că muşuroirea are două mari avantaje: 1. protejează planta de buruienile invazive, iar cele care totuşi mai apar în zona muşuroiului pot fi uşor smulse, pământul fiind foarte afânat acolo; 2 muşuroiul de pământ are rol de mulcire naturală în jurul rădăcinii, stratul gros de pământ reţinând mai bine apa, planta dezvoltându-şi mici firişoare noi de rădăcină în muşuroi, mult mai rezistente şi mai eficiente faţă de rădăcina iniţială. În plus, metoda este si mult mai practică în cazul trecerii cu sapa printre rândurile plantelor muşuroite,  aceasta făcându-se mult mai uşor si mai eficient.

Şi roşiile cherry din seră şi-au oferit primele ofrande, cu care noi, Zeii Grădinii, ne-am înfruptat ca din ambrozie şi le-am savurat aşa cum se cuvine. Totuşi, fiind atât de mici şi, la început, cam puţine, parcă ne vine să spunem că le preferăm de departe pe cele mari, de afară, căci dintr-o roşie din aceea mâncăm amandoi şi ne şi săturăm, aşa de uriaşe sunt. În timp ce efortul de creştere şi întreţinere este acelaşi.

















































 







Plantele aromatice au cunoscut şi ele mai multe reprize de cules înainte de canicula lui august, roiniţa şi menta dăruindu-ne deja mai multe şarje de frunze pentru uscat, acestea fiind urcate în pod, la umbră şi la căldură de ţigle încinse de soare.

Isopul uscat a ajuns şi el în borcan, leuşteanul la fel, iar tufele de oregano, deşi încă mici, ne-au oferit şi ele o tavă de frunze, deocamdată. A compensat salvia, însă, care a fost mai mult decât generoasă. Frunzele uimitoare ale salviei ne-au îmbătat simţurile cu parfumul lor specific, efectul acestuia fiind resimţit până în adâncul fiinţei, producând o revigorare şi o energizare puternică. Actiunea protectoare a acestei plante este binecunoscută în unele medii, frunzele ei uscate servind la purificarea incintelor prin fumigaţie fină, delicată, dar cu o tărie aparte, asemănătoare tămâiei. Noi avem deja de anul trecut pregătite mai multe pachetele de frunze uscate, iar anul acesta vom putea face şi mai multe, căci tufele au crescut mai mult, s-au maturizat şi am putut recolta mult mai mult decât ne-am aşteptat.

Nu este exclus ca în viitor să ne hotărâm să pregătim, pentru cei care doresc suveniruri din Grădina lui Dumnezeu, anumite pachetele ce vor contine câteva din darurile Grădinii, roade ale eforturilor noastre, ale dedicării, grijii şi atenţiei cu care ne ocupăm de toate. Este o idee care ar putea veni în întâmpinarea celor care sunt interesati de tot ceea ce facem noi aici, dar şi de preocupările noastre care sunt dincolo de grădinărit, de implicarea noastră mai presus de Grădină şi mai mult de Dumnezeu. Căci nimic din cele ce se petrec aici nu este la întâmplare, toate au un rost, şi suntem foarte deschişi către cei care se arată interesaţi şi care doresc să primească din energia creată şi manifestată aici. 


Noi folosim salvie pentru purificarea energiilor şi ridicarea vibraţiei casei, fiind deosebit de puternică în acest sens. Cu acelaşi scop, dar si pentru parfumul unic, mai folosim, alternând, şi lemn de santal (Palo-santo), dar şi tămâie aprinsă cu un cărbune special, ultima creând o atmosferă mistică şi  senzaţia că vă aflaţi într-o biserică, în faţa altarului.
 






















































La capitolul "cules" vreau să menţionez şi tunderea de mai multe ori a lavandei, din florile ei aproape înflorite făcând mai multe buchetele movulii, parfumate, care stau agăţate prin casă, înmiresmând încăperile.

Se pare că, în perioada asta, culoarea predominantă a florilor din Grădina lui Dumnezeu este roz şi mov, zorelele, spre exemplu, fiind în acest an de ambele culori. Anul trecut am avut numai roz, din seminte adunate din Bucureşti, de pe un gard, iar anul acesta avem şi zorele mov, după ce am adunat seminţe, tot de pe un gard, din orăşelul apropiat de noi, cu ocazia unor cumpărături în toamna trecută. Alături de ele sunt încă înflorite clematitele roz-ciclam, care îşi pregătesc, în paralel, seminţele, florile roz, minunate, de la poartă care miros ca trandafirii, al căror nume nu-l cunosc, dar şi nalbele, care şi-au deschis, în sfârşit, primele inflorescenţe roz-pal-trandafiriu.

Alte pete de culoare sunt aduse de trandafirii roşii-grena, de carrya japoneză galbenă, care a explodat în floricele mărunte în tufa din faţa coşerului, şi, ca o surpriză nemaipomenită, a înflorit un crin alb, imperial, chiar zilele trecute, unul din ultimii bulbi cumpăraţi şi plantaţi mai târziu. Nu înfloriseră în iunie, odată cu ceilalţi, aşa că n-am mai crezut că înfloresc anul acesta. Totuşi au făcut-o! Nu l-am fotografiat chiar în zilele de la început, când era proaspăt şi spectaculos, fiind prea prinşi cu grădina, dar, chiar şi acum, la câteva zile după, tot frumos este şi tot minunat miroase.

Din seminţele de pomişori cu puf roz (arborele de mătase) puse la germinat în primăvara lui 2016 (prima noastră primăvară aici, în Grădină avem, în prezent, într-un stadiu măricel, patru pomişori. Frunzele lor mă uimesc peste măsură, pentru că au o caracteristică pe care o credeam specifică oarecum doar florii Mimoza pudica, respectiv, frunzele i se închid. Nu la atingere, aşa cum este cazul acelei flori sensibile, ci spre seară, odată cu apusul soarelui. Mi se pare foarte interesant acest sistem de protecţie al lor, cu atât mai mult cu cât nu ştiam de el. Abia aştept să fie destul de mare ca să înflorească. Tare dragi îmi sunt florile acelea roz, pufoase, ca niste pampoane de balerină, extrem de delicate.























































































Buuun, după ce am cam terminat ce era deocamdată de cules, am purces la pregătit grădina pentru caniculă. Căci asta era tema acestei însemnări, după cum am spus la început.

Rumeguşul a fost materia primă în cazul nostru pentru această operaţiune. L-am folosit cu scop de mulcire pentru perioada de secetă şi cu arşiţă teribilă care se anunţă. Paie n-avem anul acesta. Au fost nevoie de aproximativ 20 de găleţi mari pline cu rumeguş pentru a acoperi pământul din jurul plantelor pe care le-am considerat mai sensibile şi mai expuse, respectiv, vinetele, ardeii, gogoşarii, sfecla roşie, guliile,varza, conopida, broccolli şi roşiile pisalis din spatele serei.

În plus, fiecare fir de varză, conopidă şi broccoli şi-a primit câte un inel de cenusă de jur împrejur, ca protectie împotriva limacşilor ce vor ieşi noaptea la atac de acum înainte, pe perioada caniculei.

Activitatea asta a presupus şi inspectarea cu atenţie a plantelor cu pricina, curăţarea şi copilirea corespunzătoare, dar şi analizarea celor din proximitatea lor. Aşa am constatat cât de mari s-au făcut unele vinete (toate venind repede din urmă), cât de mult avem de cules din multele tufe de in puse de noi prin toată grădina şi curtea, cât de repede s-au încărcat din nou cu păstăi vrejurile de fasole căţărătoare de pe araci, dar şi ca fasolea Mung şi-a adus câteva păstăi în stadiul de cules. De acum înainte nu mai trebuie s-o scăpăm din ochi, căci produce într-un ritm infernal şi îşi coace (înnegreşte) păstăile cât ai clipi. Dacă nu i le culegem se opreşte din înflorit, iar dacă i le culegem, face păstăi până în toamna, târziu. O minune de plantă! N-are dăunători, nimic n-o deranjează, nimic n-o atacă, nimeni n-o supără. O drăguţă!

Am mai adunat doar o parte din păstăile de fasole verde-fideluţă crescute după primul cules, cel de la începutul lui iulie, restul lăsându-le pe vrej pentru seminţe. Din fasolea albă n-am mai cules nimic, toate păstăile rămânând pe vrejuri pentru a le aduna mai târziu, sub formă de boabe uscate, pentru iarnă, odată cu cealaltă fasole căţărătoare de pe porumb, crescută din boabele de la Mămăiţa-vecina.

Multe seminţe mai sunt de cules zilele următoare, Adrian ocupându-se intensiv de capitolul acesta în ultimele zile, adunând seminţele de la mai multe soiuri de salată, seminţe de varză kale (de la verzele din seră), dar şi păstăile de muştar, ajunse şi ele în stadiul potrivit pentru cules. Ultimele vor mai sta o vreme la soare, să se usuce, înainte de a le desface şi a separa boabele preţioase. Acestea s-au alăturat seminţelor de năut, mazăre, bob, dovlecel şi spanac pe care le-a pus deja în cutii sau flacoane potrivite.

În paralel, ţinem sub observaţie şi tufele de crăiţe şi de gălbenele, culegând măciuliile bogate în seminte pentru anul viitor. Şi, pentru că am adus vorba de măciulii, să nu uit să vă spun, am cules toate seminţele de mac din toate măciuliile formate după uscarea frumoaselor flori răspândite peste tot. Super mac!










































































































 




Până spre sfârşitul verii sperăm să se coacă şi boabele de quinoa, care acum încarcă vrejurile de stau să se rupă, iar de la chia aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce va face. Poate anul acesta va avea timp suficient să înflorească şi să producă preţioasele bobiţe negre. În urmă cu doi-trei ani, pe când doar ne jucam de-a grădinăritul în Bucureşti, în balconul apartamentului nostru de la etajul 10, am reuşit să obţinem, printre altele, o linguriţă de chia de la un fir de plantă crescut anemic, vai de el, ce era să moară cât am fost plecaţi în concediu, în vara aceea, dar pe care l-am resuscitat şi l-am dus spre ultimul stadiu, cel cu seminţele (detalii în însemnarea “Grădina din balcon”, din 21.06.2015). Aşa că suntem încrezători. Anul trecut am plantat chia şi aici, în Grădină, dar a fost cam târziu şi n-a mai avut timp să înflorească. Anul acesta am devansat momentul plantării cu câteva luni, vreo trei cred, aşa că avem mari aşteptări de la cele câteva fire care au rezistat tuturor intemperiilor vremii de până acum şi buruienilor.


Hrişca este şi ea plină de flori şi face deja seminţe. Albinele bâzâie fericite prin zona ei şi lasă în urma lor minuni. Boabele au început să se vadă. Noi am cultivat hrişcă, chia şi quinoa doar experimental şi doar pentru a avea propriile seminţe, nu pentru consum, deşi se obţin uimitor de multe boabe chiar şi de pe o parceluţă atât de mică.

Pentru consumul constant, însă, este nevoie de mult mai mult şi nu este în atenţia noastră aşa ceva acum. Deocamdată este important pentru noi doar să cunoaştem fluxul germinativ şi ritmul de evoluţie al plantelor. Anul trecut am avut şi susan în grădină, vreo trei rânduri, deci aproximativ vreo 30 de fire de plante, de pe urma cărora am scos cam un borcan de 400 gr de seminte. Foarte productiv este susanul ăsta şi creşte extrem de simplu, fără dăunători şi nepretenţios. Singura lui problema este că germinează destul de greu, doar la căldură, iar la început plantele sunt foarte firave şi pot fi lesne confundate cu buruienile. Noi am pus răsaduri. După ce trec de 10-15 cm nu mai creează stres. Ajung la aproximativ 1,5 -2 m înălţime şi fiecare plantă are în jur de 20-30 de capsule (de vreo 2-3 cm lungime) pline de seminţe. Ceea ce este destul de mult. Anul acesta am renunat la susan, şantierul din casă distrăgându-ne atenia de la răsadurile lui în vremea aceea, însă anul viitor ni-l dorim din nou în grădină.

























Toate acestea fiind spuse, dar mai ales făcute, nu ne mai rămâne decât să ne mai tragem sufletul câteva zile, cât timp va poposi canicula aceea anunţată peste ţară. Vom sta afară, la umbră, sau în casă, la răcoare, şi ne vom ocupa cu diverse alte treburi de interior care au cam fost lăsate deoparte până acum, prioritatea nr.1 fiind grădina.

Mai avem multe bibileli şi nimicuri importante (sic!) de făcut prin casă în urma renovării acesteia, mai avem rafturi de montat pentru pivniţă, mai avem castraveţi de pus în oţet, dovlecei de pus în saramură, bame de pregătit în sos de roşii, mai avem de separat seminţele din păstăile adunate până acum, de coborât din pod plantele uscate şi de depozitat în recipiente potrivite pentru fiecare în parte, probabil în borcane închise ermetic şi păstrate în pivniţă, aşa cum am pus deja florile de soc şi leuşteanul uscat (în paralel, am pus şi tăiat mărunt, în punguţe, în congelator), mai avem de vopsit una alta, de spălat multe geamuri si abajururile unor corpuri de iluminat, de schimbat întrerupătoare, dar, asta e, facem şi noi ce putem, în ritmul propriu, căci nu avem şefi care să ne ţină evidenţa şi nici un anume program în interiorul căruia trebuie să ne realizăm ţintele. Totuşi, recunoaştem, tare ne mai place să ne bifam în agendă treburile rezolvate, aşa că tragem tare să le facem, ca să le putem bifa. Sic!

În plus, vrem să plecăm în vacanţă ştiindu-le rezolvate pe cât mai multe dintre ele, căci după vacanţă deschidem sezonul la primit de musafiri.

Ema ne ajută şi ea, mititica, aşa cum poate. Verifică, inspectează, îşi dă cu părerea şi contestă atunci când consideră că e ceva de contestat. Nemulţumirea ei cea mai mare este, în ultimul timp, în legătură cu frizura ei. Este extrem de afectată că nu-i stau bine zulufii, că i-au crescut cam mult şi că sunt cam ciufuliţi, motiv pentru care ne tot somează să o ducem la tuns la doamna doctor aceea drăguţă, că ea ştie cel mai bine ce tunsoare îi place şi are şi aparatul acela interesant, care tunde uşor, repede şi frumos.

Eu, recunosc, sunt cea mai încântată de alegerea  Emei, având în vedere reclamaţiile pe care mi le-a făcut şi modul în care m-a apostrofat pentru felul în care am tuns-o eu cu foarfeca ultima dată. Ba, în plus, nici bacşiş nu mi-a lăsat, măcar pentru strădanie şi pentru stresul pe care mi l-a indus cu agitaţia ei continuă de bichon simandicos, care nu stă o clipă locului, dacă nu pentru talentul meu extraordinar, experimentat pe pielea şi pe cârlionţii ei pufoşi, dar şi ei cu o aşa personalitate, exact ca şi purtătoarea lor.

E o clientă teribil de pretenţioasă, dar, na, ce pot să zic? 
Una e Bubulina şi tare mult o iubesc! 
Totuşi, pentru tuns, doamna doctor s-o ia în primire, că eu m-am lecuit!












 
 




Din Grădina lui Dumnezeu: 02.08.2017

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu