miercuri, 12 iulie 2017

Recolte din miez de vară în conserve pentru iarnă





Suntem în miezul verii şi, deci, am intrat în a doua jumătate a acestui an.
Doamne, când au trecut şase luni din el? Trăim atemporal.
Ca într-un film frumos în care Dumnezeu este Regizorul, iar noi suntem ceea ce vrem să fim. Scriitori, Povestitori, Actori celebri sau anonimi, Spectatori implicaţi sau detaşaţi, Critici de Film, Observatori, adică, ori alte roluri mai mult sau mai puţin interesante, printre care şi pe acela de Grădinari.

Ne jucăm, dar şi învăţăm, muncim, dar şi ne odihnim, visăm, dar şi împlinim. Uneori ne pare greu, alteori totul este exact un Rai dumnezeiesc. Anotimpurile se succed unul după altul şi doar prin ele noi vedem că timpul totuşi trece, doar schimbarea decorului naturii ne arată cum trec lunile anului, una după alta, căci parcă mai ieri abia se iţeau din grădină firicele verzi de lăstare fragede abia plantate, iar acum totul ne pare ca o junglă, cu plante înalte, stufoase, bogat înfrunzite, înflorite şi pline de roade, de nu le mai recunoaştem.

“Veşnicia care s-a născut la sat” este exact definiţia acestei stări atemporale în care omul satului vieţuieşte fără grabă, fără autorităţi exterioare lui, în propriul ritm, în propria voie, mai mult sau mai putin tihnit, fiecare după gospodăria pe care o are de întreţinut ori după nevoi, depinzând aproape lăuntric de ritmul naturii, de nevoile ei, de influenţa ei majoră asupra vieţii.

Noi doi aproape că ne-am cam terminat treburile majore pe care le aveam de făcut în transformarea gospodăriei, aşa că vom descoperi din ce în ce mai des tihna aceea a veşniciei satului. Căci tare bine mai este!

Totuşi, grădina ne cheamă zilnic s-o primenim, s-o dereticăm de buruieni, să-i îngrijim plantele, s-o admirăm pentru cât e de frumoasă şi mănoasă, dar şi să ne pună la treburi conexe care au legătură cu anotimpurile care vor veni. Căci ele tot vin si vin, altele mereu şi mereu aceleaşi, dar în succesiunea lor noi trebuie să ne pregătim a le face faţă şi a ne bucura de ele. Cu Dumnezeu alături.


 
Ei bine, grădina a început să producă într-un ritm din ce în ce mai intensiv, mult mai mult decât consumăm zilnic, în formă proaspătă, aşa că am început şi noi sezonul pregătirii conservelor pentru iarnă.

Primele borcane pregătite au fost cu dovlecei. Avem atâţia dovlecei încât nici nu apuc bine să-i pregătesc pe unii, că se şi fac alţii şi trebuie să mă ocup şi de aceia. Sunt nişte legume senzaţionale! Sunt atât de versatili, încât pot fi, pentru întreaga omenire, salvarea în caz de Armaghedon. Vorbesc foarte serios! Cresc foarte repede şi fără pretenţii, înăbuşind orice buruiană fără nici un efort. Apoi fructifică nesfârşit!!! Din primăvară până în toamnă se pot culege într-una dovlecei, iar aceştia pot fi preparaţi în fel şi chip, atât proaspeţi, cât şi gătiţi, dar, în mod extraordinar, pot fi serviţi şi ca desert! Daaa!!! Eu i-am testat în varianta “desert”,  după ce i-am răcit bine de tot la frigider, i-am tăiat cubuleţe, cu miere de albine peste ei. Delicioşi! Şi castraveţii îi mâncam aşa (obicei tradiţional de Sf. Andrei) şi, pentru că mie îmi plac foarte mult, am încercat reţeta şi cu dovlecei. Super!

Am pus, deocamdată, borcane cu dovlecei tăiaţi cubuleţe, pentru ciorbe, dar şi felii cam de 1 cm grosime, pentru gratinat la cuptor. Ne plac foarte mult. Pe lângă faptul că sunt foarte gustoşi, se şi fac extraordinar de simplu şi rapid. După ce aşez feliile în tava în care am pus o jumătate de cană cu apă, le stropesc pe fiecare cu 2-3 picături de ulei de măsline cu o linguriţă, apoi presar pe deasupra seminţe şi condimente. Încep cu seminţele, pentru a se lipi de feliile de dovlecei unse. Puteţi folosi orice seminţe doriţi, noi am avut în casă, deocamdată, doar seminţe de susan (coapte la cuptor). Pe deasupra am presărat sare, piper, ienibahar, boia de ardei iute şi mărar. Apoi bag tava în cuptor (rece) şi, după o oră, opresc focul (dacă înfierbântaţi cuptorul în prealabil, timpul de copt este, desigur, mai mic). Eu prefer să încep gătitul lor cu cuptorul rece, având astfel un reper de timp exact (o oră) pentru a-mi face alte treburi prin casă până la servirea mesei (eventual pentru prepararea salatei, care, în cazul nostru, fiind atât de asortată, îmi ia destul de mult timp cu spălatul, tăiatul şi asezonatul legumelor în castron).

Dovleceii astfel gratinaţi îi servim cu mujdei de usturoi, cu salată şi cu paine prăjită. O minunăţie! Aşa că am pus şi pentru iarnă câteva borcane cu felii pentru gratinat.

Castraveţii au început şi ei să se facă în ritm accelerat, motiv pentru care am direcţionat deja două coşuri pline, gata culese (prima recoltă en-gros) pentru pus în borcane cu oţet. O parte i-am pregătit deja, ceilalţi aşteptându-şi rândul în coş. Am folosit usturoi şi hrean din grădina noastră, chiar daca sunt mai mici, fiind încă în stadiul de creştere. Dar am fost tare curioasă de hreanul nostru crescut din cojile îngropate anul trecut în pământ, lângă gard, aşa cum m-a învăţat Mămăiţa de la vale. Am scos doar trei rădăcini din cele peste 15 câte au răsărit acolo, toate formând o tufă uriaşă, impresionantă. Frunzele sunt foarte mari, de aproape 1 m lungime, aşa că mă aşteptam ca şi rădăcinile să fie destul de mari. Au fost suficiente cât să pot pregăti cele 10 borcane de castraveţi în oţet de până acum. Ba, în plus, am pus peste castraveţi, deasupra, câte o bucată mare de frunză de hrean, cum mi-a spus aceeaşi Mămăiţa că face ea. Vom vedea efectul când vom desface borcanele, la iarnă. Restul hreanului, cel din gradina, cu cât îl vom lăsa mai mult în pământ, cu atât va creşte şi se va îngroşa mai mult. Oricum, după ce am curătat rădăcinile de hrean, am îngropat din nou cojile în pământ, ca şi anul trecut, alături de tufa uriaşă, astfel încât să ştiu că tot acolo voi avea anul viitor hreanul cel nou.









































 






































Următoarele la rând au fost cele două soiuri de fasole păstăi, respectiv, verde fideluţă şi galbenă. S-au făcut de nici nu ne vine să credem! Chiar azi am cules trei coşuri pline! Am început s-o pregătesc pentru iarnă, dar o să-mi ia, probabil, vreo trei zile ca să termin. Este, pur şi simplu, incredibil! Şi am cules, deocamdată, numai vrejurile de fasole căţărătoare de pe araci. Mai avem de cules fasolea pitică şi, spre toamnă, fasolea căţărătoare de pe porumb. Dar aceea va fi culeasă sub formă de boabe uscate. Acum am cules păstăi fragede.  Le-am opărit în apă cu sare, apoi le-am pus în borcane, am turnat peste ele apa în care le-am opărit, apoi le-am fiert la bain-marin 25 de minute din momentul în care au dat în clocot. După ce le-am oprit focul le-am lăsat aşa, în vasul în care au fiert, cu un capac deasupra, să se răcească, până dimineaţa următoare, când le-am dus în pivniţă.

Cred ca rafturile de acolo vor deveni în curând insuficiente. Deja Adrian s-a apucat să monteze şi celelalte patru rafturi rămase nemontate până acum de când le-am cumparat. Vrem ca iarna să ne găsească pregătiţi, cu pivniţa plină, dovadă a eforturilor noastre din vară/toamnă. Căci noi, ca tot omul gospodar, vara facem conserve, iar iarna facem focul în soba. Dincolo de glumă, apropos, chiar ne pregătim şi în privinţa asta pentru iarnă, lemnele fiind deja comandate, aşteptându-le să vină săptămâna viitoare.

Un lucru e sigur: tare îmi mai place să conservăresc! Când văd borcanele aliniate frumos, curate, spălate, pregătite de taină, începându-se a se umple treptat cu condimente, miresme, legume, culori si forme, care mai de care mai apetisante, când le pun capacele şi le las peste noapte la odihnă şi răcorire, când le depozitez ordonat pe rafturi şi, apoi, când începem a degusta pe timp de iarnă din bunătăţurile dezvoltate în interiorul lor, îmi creşte inima de bucurie şi sufletul de satisfacţie.  Pur şi simplu îmi place sentimentul acela al abundenţei creată de mâinile mele, îmi place să ştiu că mesele noastre vor fi îmbogăţite de gustul şi savoarea celor de mine pregătite, îmi place să mă uit la cămara plină şi să ştiu cu certitudine ce comori am pus în borcane, ce nepreţuită le va fi aroma şi cât de mare ne va fi nouă plăcerea savurării.

Din totdeauna fac conserve pentru iarnă, este o deprindere preluată de la mama mea, o gospodină fără egal, cu o experienţă foarte mare în arta bucătăriei. Am rămas din copilărie cu bucuria desfacerii borcanelor cu gem, dulceaţă sau compot făcute de ea, dar şi cu gustul incomparabil al murăturilor ei. Mi-am însuşit de la ea acest ritual al pregătirii murăturilor şi a tot felul de conserve pentru iarnă şi, odată cu el, am dezvoltat plăcerea de a le face alături de aceea de a le mânca. O iubesc şi îi sărut mâinile pentru tot ce ştiu despre “ştiinţa gătitului” în bucătărie, căci de la ea am învăţat foarte multe şi de la ea am deprins pasiunea aceasta. Căci pasiune trebuie să fie dacă, găsind tot ce vrei şi ce nu vrei în supermarketuri, să nu concep, totuşi, să intru în iarnă fără diverse borcane pline cu bunătăţi făcute de mâna mea. Acum cu atât mai mult cu cât ingredientele sunt din Grădina lui Dumnezeu, crescute sub ochii noştri şi îngrijite de mâinile noastre.







































Deocamdată, toată grădina este cuprinsă de canicula care s-a reîntors peste ţară în aceste zile şi, din fericire, buruienile crescute până acum menţin umiditatea în sol mult mai bine decât dacă le-am fi rupt/smus pe toate. Le vom mai lăsa pe ici pe colo şi le vom curăţa doar în imediata apropiere a legumelor noastre pentru a nu le sufoca. Aşa am procedat deja cu roşiile, vinetele, bamele, guliile, varza şi roşiile pisalis. Pământul se menţine, astfel, mai umbrit şi, deci, mai hidratat. Am legat şi copilit roşiile de vreo patru ori până acum, ultima dată, ieri, curăţându-le de toate frunzele de sub primul buchet de roşii de la bază, dar şi de frunzele de imediat deasupra lor. Am aplicat metoda “fără nici o atingere şi fără umbrire pe roşii”. Astfel, ele vor fi aerisite, însorite şi, astfel, scade riscul îmbolnăvirilor, pătărilor sau ciupirilor de către insecte sau păsări.

Anul acesta avem incomparabil mai multe roşii fată de anul trecut si sunt mult mai mari şi mai sănătoase. Este adevărat că le-am acordat mult mai mult timp şi atenţie anul acesta, copilirea fiind făcută aproape zilnic, plantele folosind seva numai pe vrejurile principale, numai pentru roşii. Copilirea este activitatea cea mai importantă, cea care formează planta viguroasă şi care determină unde vor creşte cuiburile principale de roşii. Suntem foarte mândri de ele, iar eu aproape că am şi uitat de orele de stat în soare şi de manichiura mea compromisă în timpul acestui demers important. Abia aşteptăm să vedem primele pârguiri de roşioare!
















































Vinetele, bamele şi roşiile pisalis au început să înflorească consistent, porumbul a făcut şi el mot dantelat, varza se înfoaie frumos, a şi fost curăţată de Adrian de primul rând de frunze, cel de la bază, care atingea pământul, tufele de mentă, roinită şi de oregano au fost şi ele tunse la jumătate şi le-am pus la uscat în pod pentru consum, morcovi am pus cam puţini, doar un rând, şi i-a scos deja Adrian, şi folosesc din ei la conservele pentru iarnă, rândul de sfeclă roşie este aproape întreg, am scos doar o sfeclă mare, uriaşă şi mâncăm din ea de o săptămână, iar din gulii încă nu ne-am atins, le aşteptăm să mai crească. Din frunzele de salvie uscate am legat “buchetele samanice”, tocmai bune pentru fumigaţie parfumată şi protectoare şi pentru daruri de suflet. 

  




















 






















Este şi vremea culesului unor fructe de sezon, zmeura, corcoduşele, agrişele şi coacăzele fiind vedetele acestei luni. Am început să fac din unele compot răcoritor de vară ca să ne delectăm pe canicula asta copleşitoare care ne ţine în casă în miez de zi. În curând se vor coace perele văratice, iar mărul cel bătrân de la fântână dă şi el semne îmbucurătoare. Sunt atâtea mere pe crengi încât acum a intrat în vigoare selecţia naturală şi se mai şi scutură pe jos, ca să nu se rupă crengile. Eu le urmăresc zilnic şi le adun pe cele mai mari, tocmai bune de compot.
 

















 





 












Vara este în plină ardere şi nu mai putem face prea multe pe afară în mijlocul zilei. Din fericire, în casă este răcoare, dar, totuşi, se pare, pentru Bubulina, nu destul. Ea, mititica, îşi caută tot timpul locul cel mai răcoros posibil şi l-a găsit – unde credeţi? – pe ultima etajeră de jos a unui rastel din bucătărie. Deşi raftul este mic, Ema a încăput perfect în el, ea însăşi fiind o piticanie de căteluş frumos. Ceilalţi trei muschetari, Toni, Gina şi Bobită, lenevesc care şi pe unde vor, la umbră, veselindu-se nevoie mare ori de câte ori ieşim pe-afară şi îi băgăm în seamă. Sunt toţi patru nişte strumpfi dragălaşi, ca nişte copii zvăpăiaţi, care vor atenţie, giugiuleală şi joacă. Iar ei primesc din plin, căci dacă nu nouă ne e drag de ei, atunci cui? Dacă nu acum, atunci când? ;-)

Ne jucăm cu ei mai ales seara, ca să nu-i agităm pe caniculă şi să-i epuizăm. Si ce poate fi mai emoţionant decât privirea iubitoare a unui căţel iubit, fie el smerit şi mereu cu un aer vinovat, precum Ginuţa (Chichina), fie zbanghiu, poznaş şi nebun ca Bobi, fie detaşat şi autoritar ori ghiduş si alintat, precum Toni, ori delicată, finuţă şi cârlionţată, dar cu personalitate, ca Ema?

Ei ne vorbesc cu ochii... iar ochii lor sunt oglinzi ale sufletelor... Priviţi-le ochii.





























Din Grădina lui Dumnezeu: 12.07.2017



***














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu