Grădina lui Dumnezeu: Bubulina şi Bobozaur, idilă în decor de poveste

Pentru că am rămas datoare cu detaliile referitoare la idila inedită dintre Ema şi Bobiţă de la sfârşitul lunii mai, voi da curs cererilor insistente venite din partea publicului curios şi vă vom arăta câteva instantanee ale întâlnirii lor amoroase.

Era într-o frumoasă şi însorită zi de sărbătoare, astfel că ne-am relaxat cam toată ziua stând afară, în curte. Cafeaua ni se pare mult mai savuroasă baută în aer liber, la umbră, în timp ce ochii şi toată fiinţa ni se scaldă în frumuseţea florilor din Sweet Garden, grădina de flori de la fântână, ori din Fairyland.

Am luat-o cu noi şi pe Bubulina, că prea se chiţăia la noi de la fereastră, cerându-şi şi ea drepturile şi, după rezolvarea unor task-uri importante pentru ea, am oprit-o cu noi, la cafea. Adrian a ţinut-o, desigur, în braţe, căci lui Toni şi Ginutei nici acum nu le cade bine s-o vadă prin curtea lor şi numai a lor şi nu putem risca. Şi, în plus, nici în Bubulina nu putem avea încredere, căci tot răsfăţată e şi nici acum nu ascultă de “vino înapoi”, “stai” sau de “acolo n-ai voie”. Deci, o lăsăm liberă doar în Sweet Garden ori, de curând, în Fairyland, un spaţiu în sfârşit finalizat în privinţa amenajării, alt loc în care este în siguranţă. Însa numai dacă.... nu reuşeşte să se strecoare pe sub poartă înspre grădina de legume, cum ni s-a întâmplat de vreo două ori, de-am fugit disperaţi după ea până spre vie, unde s-a oprit timorată de înălţimea ierburilor de acolo şi a buruienilor care i se ridicau înainte ca un zid de netrecut pentru înălţimea ei minionă. De atunci am luat măsuri suplimentare şi în privinţa acelui spaţiu de sub poartă.

În fine, în ziua aceea am ţinut-o în braţe pe Bubulina în timp ce noi leneveam pe şezlonguri. Cum niciodată nu lipseşte martie din post, tot aşa nu lipseşte de la apel nici Bobozaur. Mai ales cu o asemenea ocazie rară, când putea fi din nou aproape de blondina noastră pitică şi cârlionţată. Ea, însă, n-am înţeles atunci de ce, s-a ţinut mândră şi nici n-a vrut să-l bage în seamă. Pasămite, ceva o nemulţumea profund. S-a sucit el Bobi dinspre stânga, s-a întors dinspre dreapta, s-a ridicat în două labe, a scâncit, a schelălăit, a lătra-o supărat, a dat cu laba, cu botul, cu capul, s-a împins cu tot corpul în noi, şi ce n-a făcut ca să-i intre în graţii mironosiţei?!

Ea, însă, nimic. L-a ignorat iritată maxim şi a cerut, plină de ifose şi fiţe, să fie dusă în iatac, să se odihnească în puf, căci prea o obosise Bobi-pretendentul cu insistentţele lui.

Văzând ca n-a avut nici un pic de succes spre inima Emelinei noastre, amorezatul s-a consolat destul de repede cu o altă îndeletnicire ce părea că îl calmează şi îl linişteşte, respectiv, a început să-mi ronţăie mie degetele de la picioare. Şi de la mâini.

A doua zi dimineaţă, stând noi două de vorbă aşa, ca fetele, Ema şi-a deschis sufletul şi, ca unei confidente adevărate, mi-a destăinuit motivul pentru care fusese atât de rigidă şi nesuferită cu bietul Bobi: nu-i plăcuse cum îi stătuse coafura. Când am auzit-o mi-am dat seama şi eu cât suferise şi câtă de dreptate avusese mititica, ce disconfort putuse să aibă şi în se situaţie ingrată o pusesem. Zulufii ei erau nepieptănaţi, crescuseră nepermis de mult, iar căldurile de afară o făceau să se simtă, o citez, “grasă şi urată”.

Ştiam perfect la ce se referea, o înţelegeam perfect şi am fost total în asentimentul ei. Aşa că, pentru a remedia incovenienţele, mi-am luat instrumentele, cheful necesar şi răbdarea care se impunea şi am început demersul pe care Bubulina îl aştepta de ceva vreme, dar pentru care încă nu avusesem timp: tunsul şi coafarea ei. Astfel, i-am dat jos cojocul cârlionţat şi ciufulit şi i-am redat demnitatea şi mândria de primadonă, finisându-i o coafură Haute Couture de mare clasă, aşa cum numai ei îi stă bine. După ce am terminat, se tot uita la mine un pic suspicioasă, căutându-mi ochii să se vadă în ei ca-n oglindă, să se asigure că îi stă bine, că am respectat şablonul şi blazonul preţios al rasei sale. S-a văzut suplă şi graţioasă, delicată şi finuţă, cu o siluetă frumos pusă în valoare, zveltă şi elegantă, exact cum îşi dorea să se simtă şi să se afişeze în faţa lumii, a protipendadei.

Nici n-am terminat bine de aranjat ultimii zulufi din codiţa don’şoarei (la cerinţele ei insistente cum că acolo n-am fost prea atentă şi nu i-am scurtat profesional), auzim din drum proteste vehemente referitoare la proaspăta tunsoare aplicată clientei mele. Tocmai trecea prin faţa porţii noastre turma de oi a domnului Ion, însoţită de acesta. Unele oi erau şi ele tunse, altele încă nu. Cele tunse ovaţionau admirativ coafura Bubulinei şi talentul meu recent descoperit, mândrindu-se tare că şi pudelul nostru a fost tuns ca şi ele, respectându-se trendul lansat de curând în anumite cercuri mondene, ele însele fiind exemple evidente ale adoptării acestuia, în timp ce oile netunse protestau vehement cum că este nepermisă o aşa tunsoare, că o aşa goliciune n-au văzut de când sunt ele în satul lor, că nu s-a mai pomenit ca o aşa mândreţe de podoabă lânoasă şi cârlionţată, ca a lor, să fie atât de grav şi atât de urât ciuntită, că trebuie să-mi fie ruşine mie, pentru opera de artă dezastruoasă, dar şi Bubulinei, pentru afişarea încrezută a acelei coafuri ratate, atât de radical şi de avangardist tăiată. Şi că suntem de neiertat!

Cum Bubulina era deja convinsă că o tunsesem foarte frumos şi era deja foarte mândră de imaginea ei din oglindă, s-a revoltat maxim împotriva tupeistelor care behăiau prin faţa porţii şi le-a lătrat indignată zdravăn de nu s-au văzut, transmiţându-le pe limba ei că nu are de gând să le tolereze impertinenţa şi comentariile răutacioase şi invidioase şi că n-au decât să-şi schimbe traseul către păşunat de acum încolo, căci pe strada noastră nici în ruptul capului nu le va mai permite. Să fie clar! Cumva jenat de incident, domnul Ion şi-a luat turma şi a dus-o sus, pe deal, unde invidioasele rumegatoare şi-au continuat bârfa şi intrigile.

După acest incident beligerant, după ce a tras adânc aer în piept şi s-a calmat, Bubulina ar fi vrut să se întâlnească din nou afară cu Bobi şi ne-a cerut să fie dusă la întâlnire.

Din păcate Bobi n-a mai avut ochi pentru ea în ziua aceea, fiind prins într-o intensa dispută teritorială (şi nu numai) cu Toni, sub arbitrajul părtinitor al Chichinei. Şi-au disputat mâncarea, treptele scărilor casei, dar şi groapa din mijlocul curţii la care Bobi muncise cu sârg să o sape şi în care începuse a-i plăcea să doarmă ca într-un culcuş moale şi plăcut, dar pe care Toni, mascul alfa fiind, şi invidios pe noile posesiuni autoinstituite ale lui Bobi, le-a considerat că i se cuvin şi că este dreptul lui să şi le însuşească fără nici o reţinere.

Aşa că vasul cu mâncare din care se servea Bobi a devenit al lui Toni după doar o mârâială scurtă şi o privire piezişă. Groapa, şi ea, a trebuit abandonată de fostul proprietar, fiind însuşită autoritar şi neoneros de acelaşi Toni, beneficiind de ea, implicit, prin natura relaţiilor de rudenie, vechime în muncă şi grad ierarhic atribuit în haită, şi de Ginuţa.

Bobi nu s-a putut împotrivi forţelor opoziţiei, în evidentă disproporţie numerică faţă de propriile-i forţe din dotare, aşa că a rămas în expectativă, la o oarecare distanţă apreciată ca fiind sigură, pândind momentul oportun în care avea să se producă eliberarea spatiului locativ pentru reînsuşirea drepturilor “primului venit”.

Cât a stat el, Bobi, în aşteptare, a admirat cu uimire salcia noastră argintie din curte, care tocmai înflorise. Aşa flori delicate şi atât de parfumate nu mai văzuse niciodată Bobiţă al nostru, aşa că rămăsese mut de uimire în contemplare. I se păruse şi lui, ca şi mie, de altfel, că florile salciei seamănă foarte mult, şi la formă şi la parfum, cu florile micului santal (Nayo japonez) din ghiveci, cel care ne-a înflorit anul trecut, dacă vă mai amintiţi (puteţi revedea aici http://ingradinaluidumnezeu.blogspot.ro/2016/06/puiul-nostru-de-santal-inflorit.html ).

Le-a admirat îndelung, melancolic, pierdut în gânduri, şi s-a bucurat şi el, ca şi noi, de parfumul lor diafan şi dulce, ca o boare mângâietoare şi caldă.

La un moment dat, şi-a dat şi el seama că, de la geam, Bubulina privea şi ea în aceeaşi direcţie ca şi el, respectiv, către salcia noastra argintie. Era pierdută şi ea în vise, imaginându-şi următoarea întâlnire cu dumnealui, Craiul, Don Juan-ul acela ferchezuit, cu privire de şmecheraş de cartier, cu coada stufoasă şi jucăuşă şi cu atitudine de zăpăcit fără pereche, exact aşa cum îi şade lui bine în calitate de îndrăgostit.

După ce şi-au depănat amândoi visele pe sub umbra copăcelului parfumat, au luat la rând toate florile grădinii, plimbându-se cu privirea pe deasupra tuturor, încărcându-se de frumuseţe, de măreţie, de culoare şi parfum, de lumină şi străluciri de rouă ori de picături de ploaie, căci nimic, dar absolut nimic din lumea asta mare, nu bucură mai mult sufletele unor îndrăgostiţi decât florile de mai. Şi cum luna mai era tocmai pe sfârşite, s-au bucurat de crinii noştri portocalii deschişi ca o explozie de artificii, de bujorii uriaşi, parfumaţi, de trandafirii căţărători, de irişii mov, de garofiţe, de nenumăratele clematite în trei culori (cele albastre n-au înflorit încă, nu stim de ce, deşi s-au întins cel mai mult dintre toate pe gard şi chiar pe pergola trandafirilor, de la poartă), dar şi de florile de struguri, înflorite zilele acestea discret, ca nişte mici antenuţe din mijlocul cărora vor apărea ulterior bobiţele de struguri.

O aşa feerie de culori, forme delicate şi miresme plăcute, îmbietoare, de nici nu-ţi mai vine să faci altceva decât să stai să le priveşti şi să le inspiri parfumul! Un decor mirific, de poveste, în care cei doi amorezaţi romantici, Bubulina şi Bobozaur, au visat frumos, cum numai ei o puteau face.

Sub privirile noastre vigilente, bineînţeles, ca nu care cumva să ne crească efectivul de patrupede din curte, şi aşa nepermis de mare şi de gălăgios. Din fericire, noi (mai degraba eu) îi tratăm ca pe nişte ştrumpfi drăguţi care, în ciuda momentelor în care ne scot din sărite cu cerşeala de atenţie, de mângâieri şi de guguleli, ne sunt tare dragi şi ne îmbogăţesc viaţa cea de la ţară cu un farmec special, deosebit.