joi, 11 mai 2017

Ultimul hop înainte de vară




La sfârşitul săptămânii trecute chiar am crezut că a venit definitiv vara. Bine, calendaristic vorbind, nici mult nu mai este până în vară, 1 iunie fiind peste numai vreo trei săptămâni, totuşi, teoretic, deocamdată, ar trebui să fie încă o primăvară cu temperaturi domoale, blânde, moderate. Sâmbătă şi duminică au fost, însă, ieşite din tiparul primăverii. Zile foarte calde, însorite, frumoase, numai bune pentru lucrat afară. Şi, cum aveam nevoie de o pauză de grădinărit, am hotărât că este timpul să ne ocupăm puţin de răsadurile mai mari, respectiv, de cele care se cereau cu insistenţă repicate. Roşiile, în speţă.

Aşa că ne-am instalat afară, în curte, măsuţa de camping şi şezlongurile, ne-am decorat “frontul de lucru” cu floricele, ne-am adus instrumentele şi obiectul muncii şi ne-am apucat de treabă. Toate roşiile şi-au primit ghivece individuale şi s-au bucurat maxim pentru asta. Ce n-am terminat în ziua respectivă am finalizat peste câteva zile, când ne-am mutat cu activitatea în bucătărie, la căldura sobei.

Da, da, da! Căci nici nu ştim când am trecut, brusc, de la canicula de vară, din nou la frig de iarnă. Ultimul val. Pe bune, de data asta chiar ultimul!  Vă arătăm pozele cu răsaduri şi revenim cu detalii despre iarna asta capricioasă care nu se dă plecată cu una cu două. Vremea chiar a luat-o razna de tot!





























Aşadar, cum vă spuneam, pentru marţea care a trecut prognoza ne anunţase - şi s-a confirmat! -  temperaturi atât de scăzute, încât am fost nevoiţi să facem, din nou, vreo trei nopţi, focul în casă, după o pauză de peste o săptămână când crezusem că – gata! – am scăpat de foc (a se citi: crăpat lemne, cărat lemne în casă, lângă sobă, aprins focul, întreţinut focul).

Dacă pentru noi, în casă, am rezolvat simplu problema celor trei zile (dar mai ales nopţi) de frig, trebuia să facem ceva şi pentru plăntuţele noastre care răsăriseră în săptămâna anterioară şi care, tocmai de aceea, erau mai sensibile la temperaturi scăzute. La 3 grade noaptea ar fi fost cam frig pentru unele dintre ele. Dintre acestea, fasolea am considerat-o cea mai vulnerabilă. Dar şi lintea, cartofii dulci, porumbul (care abia îşi iţea vârful ca o săgeată din pământ) şi cartofii clasici. Pe ultimii din listă i-am mai muşuroit încă o dată şi i-am considerat, astfel, suficient de bine protejaţi.

Pe restul le-am acoperit, pe fiecare în parte, cu câte un borcan sau cu câte o jumătate de sticlă de plastic (pet). Le aveam deja pregătite în şură, în nişte saci, de data trecută. Doar le-am scos şi le-am înşurubat în pământ deasupra plantelor.

Peste vie n-am mai pus nimic de data asta. Ne-am zis “ce-o fi o fi”. Lăstarii ei erau deja mărişori şi plini de ciorchine mititele de struguri, dar erau foarte fragili. Orice mişcare bruscă pe lângă ei îi putea rupe foarte uşor. Ne-am gândit că ar fi fost prea riscant să mai punem perdelele. Aşa că am sperat că deveniseră destul de rezistenţi la schimbările de temperatură şi că, în cele din urmă, nu vor fi afectaţi.  Şi bine am făcut.

Nici răsadurile n-au fost lăsate de izbelişte în frig. Le-am mutat pe toate din Incubatorul de vise înapoi în casă, în balcon. Încă sunt acolo, urmând a le duce înapoi zilele următoare, pe măsură ce mai repicăm din ele. În curând locul lor definitiv va fi în grădină, dar, până atunci, trebuie să le mai aclimatizăm treptat afară, să devină mai viguroase.










































În concluzie, noaptea trecută, cea dispre10 spre 11 mai, a fost cea mai critică. Se anunţase brumă spre zori. De asta ne era teamă. În cele din urmă n-a fost atât de grav pe cât ne aşteptasem. O fi fost brumă, nu ştim, poate, dar noi n-am văzut-o. Nici Mămăiţa n-a văzut-o. Probabil o fi fost în zori, foarte-foarte devreme, înainte de a se trezi Adrian. Căci, în jur de 9:00, când s-a dus el în grădină să dechidă uşa la seră şi să verifice starea plantelor, nu a constatat nimic îngrijorător. A dat deoparte toate borcanele şi peturile de pe plante şi le-a lăsat libere în soare. Pericolul trecuse şi nu părea să fi lăsat urme. Nici chiar porumbul Mămăiţei, care este ceva mai măricel decât al nostru şi pe care, evident, nu-l putuse proteja în nici un fel, nu păţise nimic.

Când m-am trezit şi eu şi am ajuns în grădină era deja cald afară, soare, frumos, fără nici un semn al trecerii acelui val de frig anunţat a fi periculos. Oricum a fost, noi ne bucurăm că ne-am făcut treaba, măsurile de protecţie aplicate oferindu-ne confortul psihic de a ne şti împăcaţi că am făcut tot ce ne stătea în putere să facem într-o asemenea situaţie. Din fericire, ultimul Bau-Bau al iernii n-a mai avut forţa celui din aprilie şi a trecut de noi fără a se constitui într-un real pericol, aşa cum fusese investit de meteorologi.

Ba, parcă, dimpotrivă, după acest ultim val de frig, căldura ce a urmat azi aşa a avut un efect de stimulent pentru toate plantele încât nici nu ne-a venit să credem când ne-am uitat pe seară din nou în grădină. Fasolea, de exemplu, care avea nici un centimetru în seara precedentă, ajunsese să aibă în jur de 5-10 cm, crescând cu viteza luminii, exact ca vrejul lui Jack. Mai ales fasolea căţărătoare, desigur, dar şi fasolea mung. Bobul, care ne-a uimit anul trecut cu amploarea creşterii lui, nici n-a mai avut nevoie acum de protecţie. Era deja mărişor, de aproximativ 20-25 cm, plin de frunze şi foarte rezistent. Aromaticele n-au avut nici ele nimic de suferit, iar de salate, spanac, ceapa, varza kale, ridichi, nici nu este cazul să mai pomenesc ceva în acest sens. Ele sunt plante de primăvară timpurie, cărora chiar le place aerul mai racoros.

Cu toate aceste vitregii ale naturii, cred că vom avea, totuşi, anul acesta şi fructe din pomii fructiferi şi nu numai. Până acum au rezistat o parte din corcoduşe, care aproape au dimensiunea lor maximă, deşi încă verzi, desigur, perişoarele cresc de la o zi la alta frumos, ca nişte bebeluşi mustăcioşi în vârf de codiţe, agrişele sunt aproape cât nucile de mari şi atât de multe de nu-mi vine să cred că se pot susţine atâtea pe crenguţele firave ale copăcelului acela micuţ, de-l cuprind în braţe cu ambele mâini, căpşunii au deja căpşune măricele, verzi încă, zmeura va fi o campioană vara asta, coacăzii au trecut şi ei cu bine peste toate pericolele, fiind mari acum, urmând şi ele a se coace, mărul cel mare de la fântână şi-a păstrat şi el o parte din comoară şi o păzeşte acum cu străşnicie pe crengi, prunii ne vor da şi ei, pe ici-pe colo, ceva prune, încă nu ştim în ce măsură, dar ceva tot vom mânca din ei, gutui vom avea cât cuprinde, la fel şi piersici, iar asupra nucului mare, din livada, care ar fi la timpul rodirii, încă nu ne putem pronunţa (ceilalţi trei sunt încă prea mici).  Aşa că ne declaram foarte mulţumiţi.

Florile sunt neatinse de frig, clematitele înfloresc deja, sunt pline de boboci, iasomia roz şi ea, bujorii au crescut în nişte tufe uriaşe, cât China, cum spune Adrian, ferigile s-au înălţat impresionant şi ele, lalelele se trec, dar urmează la rând trandafirii, Mâna Maicii Domnului si celelalte.
































































 









 














































Chiar şi inspecţia viei ne-a liniştit, lăstarii părând a fi viguroşi şi în regulă. Lucrul acesta ne-a impulsionat un pic şi am considerat că este momentul să dezburuienim rândurile dintre vii. Greblat, tăiat, săpat un pic, strâns sârmele de pe parii/aracii rămaşi fără vie în urma dezafectării unor rânduri (vă amintiţi, în februarie, când Adrian a rărit via şi a lăsat doar jumătate din rânduri, că prea erau dese şi multe). Toate rândurile sunt acum libere, curate, aerisite, mai mare dragul să te plimbi printre ele şi să admiri struguraşii în formare.

În curând o să fie  necesară o nouă legare a lăstarilor, iar, mai apoi, o curăţare a acestora de prea multele frunze care vor creşte în vârfurile lor, ce se vor întinde ca nişte liane din ce în ce mai mult. Vor trebui scurtate şi lăsate doar atât cât au ciorchinii, ca să ajungă soarele la ei, să se coacă.




















Pentru că pământul este încă moale, reavăn şi afânat de la ploi, am profitat şi noi şi am pregătit parcela castraveţilor, respectiv am fixat aracii care vor sta la baza spalierilor pe care îi vom face zilele viitoare, poate chiar mâine. Anul trecut am întins castraveţii pe scheletul serei mari, care era încă neînvelită în folia de plastic. Acum am fost nevoiţi să pregătim spalierii. Aşa că am adus aracii gata făcuţi din livadă, unde stăteau în aşteptare, sprijiniţi de câţiva pruni, şi, cât timp Adrian s-a ocupat de ei, potrivindu-i în locurile stabilite, eu am strâns de pe teren, în saci, toate sticlele de plastic si borcanele pe care le folosisem împotriva brumei. Nu mi-a venit să cred când am numărat 10 saci plini. I-am depozitat temporar în seră, urmând să-i ducem în şură, unde vor sta depozitaţi pentru altădată, în caz de nevoie.

După ce a terminat şi Adrian acţiunea cu aracii ne-am dat seama, calculând, că, adunând cei 12 araci de la castraveţi la cei 72 de la roşii şi de la fasolea cătărătoare, bătuse în pământ 84 de araci, în total. Vă daţi seama? Noroc că pământul a fost suficient de afânat şi a permis operaţiunea fără chin şi efort epuizant. Nici aşa n-a fost prea uşor, dar, totuşi, s-a putut face cât de cât rezonabil.



 






La sfârşit, am cules frunzele uriaşe ale unor tufe de usturoi crescute libere prin grădină din radacinile rămase în pământ de anul trecut (cel însămânţat de noi nu are încă frunzele atât de mari) şi le-am folosit la prepararea humusului şi a pateului de linte, ambele nelipsite din meniul nostru zilnic. Tartinele făcute cu aceste pateuri delicioase le asezonăm acum cu o mulţime de verdeţuri primăvăratice, pline de nutrienţi, minerale şi arome apetisante, cum ar fi mai multe soiuri de salată, spanac, lobodă, ceapă verde, salvie, roiniţă şi mentă. Nici măcar nu mai preparăm salată din ele. Am ajuns să le preferăm aşa, în formă natur, aşezate unele peste altele, precum ingredientele într-un Big Hamburgher de la Mc Donald’s. La noi iese ceea ce s-ar putea chema un Big Burger Mc Garden.

Numai mâine nu-i poimâine, cum spune o vorbă românească, şi o să auziţi despre noi că nu mai avem nevoie de cine ştie ce altă hrană în afara frunzelor verzi de tot soiul, după care, următorul pas, “alimentaţia” numai cu sucuri. Hrănirea doar cu aer şi soare va urma natural, de la sine. Hi, hi, hi.... Atunci vom avea în grădină numai flori!





























În încheiere vă oferim câteva imagini de o duioşie fără seamăn. O oaie care îşi alăpta azi mielul chiar lângă gardul nostru, în curtea vecinului de alături. Ceilalţi miei zburdau veseli şi fără nici o grijă de colo-colo prin curte, sub privirea vigilentă a celor două oi mature care, la apariţia mea, s-au crispat şi şi-au chemat puii în apropiere, aşezându-se imediat între mine şi ei. Da, este vorba de  teama şi îngrijorarea înscrise în ADN-ul lor milenar de destin în preajma oamenilor. A fost o scenă frumoasă din care am prins doar câteva cadre înainte de a mă retrage pentru a nu le stresa.

Şi un bonus: Bubulina, privind pe geam după băieţi. După Toni şi după Bobozaur (licenţa lui Adrian). :)






























Vă îmbrăţişăm cu drag din mijlocul unui frumos asfinţit de soare surprins azi în Grădina lui Dumnezeu!













Din Grădina lui Dumnezeu: 11.05.2017

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu