vineri, 16 septembrie 2016

Greierii, Furnicuţele şi Porumbeii (II)




- continuarea la "Greierii şi Furnicuţele (I)"

Cea mai mare provocare a noastră, în decursul lucrului în grădină, a fost şi este să aşteptăm să se coacă diversele fructe şi legume. Doamne, n-am crezut că timpul trece atât de greu când este vorba să urmăreşti zi de zi să se coacă ceva, orice. Vă mai amintiţi ce vă povesteam în primăvară despre căpşunici? O anumită impetuozitate, ca să nu zic nerăbdare, dar şi o mare poftă de căpşuni, ne-a împins atunci să începem a le culege pe primele când erau aproape coapte. Au fost delicioase, ce mai! Noroc că plantaţia de căpşuni este uriaşă, iar producţia pe măsură, astfel încât, la un moment dat, nu apucam noi să le mâncăm în ritmul în care ele se coceau şi erau bune de cules.

Cam aşa se întâmplă acum şi cu strugurii. Privim ciorchinii atârnaţi pe spalierul din faţa casei zilnic şi îi verificăm şi analizăm minuţios. Curios, boabele într-un ciorchine nu se coc toate deodată, la fel. Unele, mai repede, altele, mai târziu. Aşa că, noi, ca nişte furnicuţe pofticioase şi nerăbdătoare ce suntem, la concurenţă cu nişte păsărele mici, care stau şi ele la pândă, ciugulim zi de zi boabele coapte direct din ciorchinii agăţaţi pe viţa de vie. Cum s-a mai copt o boabă, cum o ciugulim. Şi cum credeţi că erau, la început, boabele de struguri ciugulite? Aproape coapte. Şi aproape dulci (ca să nu zic acrisoare). Treptat, ulterioarele au devenit din ce în ce mai coapte şi mai dulci, până când, la un moment dat, din ce în ce mai mulţi ciorchini întregi vor fi fiind copţi înainte ca noi să mai apucăm să le ciugulim boabele. Până atunci, via din faţa casei va avea din ce în ce mai mulţi ciorchini curăţaţi complet. Cam aşa....















 





Acum stăm la pândă cu ochii şi pe fructele de goji. Cele câteva tufe de goji chinezesc şi de goji tibetan sunt pline de flori şi fructe, iar unele sunt deja pârguite, având o frumoasă culoare roşie-portocalie. Ne uităm zilnic şi la ele ca la ceva nemaivăzut şi le giugiulim ca pe nişte bebeluşi drăgălaşi, roşii în obrăjori. Ziua în care boabele lor purpurii vor fi fost mâncate nu-i departe. Ştie cineva ce gust au goji “aproape coapte”? Sper să nu ne strepezim dinţii cu ele...

Tufele sunt tinere, sunt la prima lor fructificare şi, de aceea, fructele nu sunt atât de dese precum am văzut pe internet, în alte părţi.  În anii viitori, după ce vom fi intervenit şi cu tăierile specifice pentru formarea coroanei tip umblelă, vor fi mult mai bogaţi în fructe. Cele trei tufe de cătină (o plantă mascul şi celelalte două – femele) nu au fructificat încă anul acesta, dar şi-au dezvoltat nişte tufe înalte şi bogate, de zici că sunt brăduţi de împodobit pentru Crăciun. Cei doi muri fără ţepi şi-au întins nişte crengi lungi-lungi de tot, de zici că sunt liane. Unele au trecut prin gard spre vecini şi au încercat să-şi dezvolte acolo rădăcini. I-am descoperit la timp şi, poate, spre sfârşitul toamnei, îi vom tunde şi le vom monta spalieri, aşa cum cere soiul lor. Au fructificat pe la mijlocul verii, însă destul de puţin pentru primul an. Promit mult însă pentru anul viitor.





 

























În procesul de coacere se mai află alte câteva plante din grădină, unele pe care le-am plantat mai târziu şi de la care nu avem mari pretenţii de fructificare. Le urmărim, însă, cu mare interes cursul evoluţiei şi ne notăm diferitele observaţii. Vorbesc aici, spre exemplu, de chia şi quinoa, de susan şi de cartoful dulce. Aceste plante au fost cultivate de noi sub auspiciile unui experiment. Plantele de quinoa sunt acum pline de boabe mărunte, care conţin atât de mulţi nutrienţi (nu degeaba erau atât de consumate de incaşi!), iar tijele de susan sunt încărcate de capsule în diferite stadii de evoluţie. Când acestea se vor îngălbeni, vor fi bune de cules. Cartoful dulce, în sfârşit, a înflorit şi el. Flori delicate, ca nişte trompeţele, asemănătoare zorelelor, de culoare roz, cu interiorul mov. Nu ştim dacă mai este timp suficient şi pentru fructificare şi coacere, dar, cel puţin, am văzut că se poate creşte şi această plantă în grădina noastră  şi vom repeta asta şi anul viitor, mai din timp, însă. 
Chia este cea mai întârziată. Cele două plăntuţe de chia, cele care au trecut testul rezistenţei la buruieni, ploi şi caniculă, au crescut mari, înalte şi frumoase. Mai trebuie, însă, să şi înflorească. În Bucureşti, anul trecut, noi am crescut chia în balconul apartamentului nostru de la etajul 8 şi am obţinut două linguriţe de seminţe dintr-un fir de plantă vai de mama lui, anemic, tuns la maxim şi salvat în ultima clipă la întoarcerea din concediu, după două săptămâni de caniculă, fără udare corespunzătoare. Aşa că, avem mari sperante în privinţa acestor plante rezistente. A înflorit, în schimb, isopul. Floricele mici şi mov, foarte drăguţe.






 
















































Buuun, ce altceva mai este de interes acum, la început de toamnă, prin grădina noastră? Murături fără hrean nu se poate, nu-i aşa? Noi n-am pus, că am uitat în primăvară de hrean. Aşa că am primit în dar o pungă plină de hrean de la doamna Maria şi astfel am putut pune castraveţii în oţet conform reţetei. Totuşi, la scurt timp, am constatat că aveam şi noi hrean prin grădină, crescut răzleţ. Cum? Anterior, într-o zi, stând de vorbă cu vecina de la vale despre castraveţi şi murături, i-am spus cu părere de rău că noi am uitat de hrean şi că, probabil, o să cumpărăm. Atunci ea ne-a spus să ne uităm cu atenţie prin grădină, că nu se poate să nu găsim crescut aiurea, prin mai multe locuri. Ne-a explicat cum arată frunza şi, după un timp, am căutat. Nu mică ne-a fost surpriza când am identificat frunzele cu pricina în mai multe zone. Ca să mă conving, am scos din pământ o rădăcină: era, fără nici o îndoială, hrean. De atunci privesc frunsele acelea frumoase, dantelate, cu alţi ochi!

Tot căutând tufele frumoase de hrean, am descoperit, printre bălării, o ultimă gulie. Dar nu una oarecare. Nuuuuu... Era gulia din poveste! Gulia uriaşă! Nu mi-a venit să cred când am văzut-o. Cum de-am ratat-o până acum, nu ştiu. Cert este că tot în grădină am lăsat-o. Este sănătoasă, mai are frunze verzi şi, cine ştie, poate, mai are timp să înflorească şi să ne ofere şi seminţe. Sperăm.











Despre varza kale nu vă mai dau detalii. Presupun că aţi reţinut că la noi a crescut cu nemiluita. Multe, stufoase, gustoase, nemaipomenite. Mâncăm în salată zilnic. Nu ne mai saturăm de ea. Din două în două zile culegem frunze proaspete, le spălam şi le băgăm la frigider în pungi, ca să le avem la îndemână reci, pentru prepararea salatelor. Nu mai comentez în plus. Succes deplin. Daaaar şi pentru ca, langă ea, se află o plantă miraculoasă, cu frunze deosebite, atât ca textura, cât si ca aromă şi proprietăţi. Este vorba despre salvie. Mai avem şi în zona aromaticelor câteva plăntuţe de salvie ieşite din seminţele puse acolo, însă, în capătul rândului de varză kale, Adrian a plantat un răsad de salvie care era într-un stadiu mai avansat de dezvoltare. Acela a crescut mai repede, mai viguros şi ne-a permis, astfel, să recoltăm şi frunze de mai multe ori. Minuni de frunze! Este o plantă care păzeşte grădina şi o purifică. Prin simpla ei prezenţă.










Prazul este şi el aproape gata de recoltat. Au crescut fire înalte şi frumoase, chiar dacă un pic cam înghesuite, căci nu le-am mai rărit în primăvară, după ce au răsărit din seminţe. Un fir deja a ajuns într-o salată, în una din zilele trecute, şi ne-a încântat papilele gustative cu gustul lui inconfundabil. Creşte un pic cam greu, dar creşte bine. Anul viitor vom pune mai mult. Merită. Nu este afectat de nimic. Nici de lighioane, nici de secetă, nici de umezeală. Creşte imperturbabil, în legea lui.





Dar, dincolo de toate, ce oare ne indică nouă - mai mult decât orice! -  că a venit toamna în grădina noastră? Porumbul, da. Parca mai ieri se înălţau din pământ cele câteva firişoare subţirele şi fragile de frunze, de nu le dădeam mari şanse în lupta cu buruienile. Timpul a arătat că firicelele acelea au crescut din ce în ce mai viguroase, ajungând să ne depăşească în înălţime destul de repede. Când am văzut primii ştiuleţi m-au năpădit amintirile din copilărie, când bunicii ne făceau din ei păpuşi cu părul lung. Eu îmi doream mereu păpuşile cu părul blond (cu mătasea care ieşea din ştiulete aurie), iar sora mea, probabil, îşi dorea păpuşile brunete. Acum, mare fiind, mai mare dragul mi-a fost să fotografiez frumoasele noastre păpuşi cu părul lung, din rândurile de porumbi! Toamna a venit şi le-a îmbrăcat în rochii rustice, din pănuşe uscate, iar părul li l-a rărit vizibil, pregătindu-le de recoltare. Nu va mai trece mult până când le vom detaşa şi le vom despănuşa, scoţând la lumină boabele aliniate dumnezeieşte, în rânduri impecabile (ori nu).

Nu departe de rândurile de porumb sunt tufele de gălbenele şi de crăiţe încă înflorite, pregătindu-şi seminţele specifice, fiecare după soi. Toată vara le-am cules măciuliile de flori uscate, transformate în seminţe, astfel încat tufele au înflorit continuuu, menţinându-se proaspete. Căci ăsta este secretul lor: dacă florile trecute nu sunt culese imediat, acestea se transformă în seminţe, iar tufa, treptat, se usucă, încheindu-şi ciclul de dezvoltare. Prin ruperea florilor trecute de înflorire, i se dă plantei un nou impuls spre o nouă înflorire, iar ea se menţine în continuare vie, puternică şi spornică în flori, amânând momentul ajungerii la ciclul final. Acest secret este, de fapt, al tuturor florilor. La gălbenele şi crăiţe este, poate, mult mai evident, căci tufele mor la un timp foarte scurt după generarea de seminţe.















Şi, dacă tot am ajuns la flori, o să vă arătăm şi splendoarea de trandafiri care înfloresc în grădină continuu. O minune de trandafiri! Ca şi muşcatele Bunicii, care au înflorit toate, deşi nu prea le mai dădeam şanse la ieşirea din iarnă, după ce au stat în “Camerele frigorifice” vreo două luni, din lipsă de alt spaţiu potrivit.  Au început primăvara cu nişte tije lungi şi golaşe, dar au înflorit imediat ce le-am scos afară şi, uneori, au avut chiar mai multe flori decât frunze. Cele două culori ale lor, oranje şi magenta, strălucesc din loc în loc prin curte, pe acolo pe unde ghivecele lor sunt puse.

Şi, tot ca o floare între flori, albă, cârlionţată şi pufoasă, frumos mirositoare şi jucăuşă este şi Ema noastră, Ţunţurica. A beneficiat de curând de o schimbare radicală de look şi este în perioada de adaptare. Sperăm doar să nu vină frigul de toamna prea repede, căci s-ar putea să nu-i convină prea mult. Celelalte două “flori” de grădină, cea neagră, Toni, din soiul “şef de haită, gelos, foarte gelos, sânge fierbinte”, precum şi cealaltă gri, Chichina, dintr-un soi incert, fie “mamă autoritară”, fie “umilă şi descurcăreaţă”, nu au nimic de comentat despre frig. Sunt “flori” călite şi rezistente chiar şi la gerul iernii! Despre cealaltă “floare” pestriţă, cea cu pene şi cu privire hipnotică, mereu uimită, care înfloreşte mai ales noaptea, respectiv, Cici, nici nu are rost să mai dau detalii. Este o dulcică!













































 
































 



Florile ca florile. Sunt dorite şi admirate de oricine. Dar ce te faci când ai de-a face cu buruienile? Mai ales din cele nesuferite, care au ciulini sau ţepi cu care ţi se lipesc de haine, de păr, de şosete? Şi, mai ales acum, toamna, după ce şi-au dezvoltat măciuliile cu seminţe? Sunt odioase! Doamne, au aşa un talent în a-mi pătrunde prin ţesătura hainelor şi a-mi ajunge până la piele şi a mă înţepa!!! Ceva de speriat!

De când am avut lucrările în casă, cu acoperişul şi celelalte, am cam neglijat dezburuienitul, aşa că dumnealor, scăpate de sub control, şi-au făcut de cap şi au crescut până au ajuns să dezvolte seminţe. Fapt care, probabil, o să ne cam de-a de furcă anul viitor.... Deocamdată, pare-se, gărgăriţelor le place tare mult să lenevească la soare stând pe cate o măciulie de buruiană din aia cu ţepi, lipicioasă, nesuferită şi oportunistă.












Cam acesta este tabloul toamnei din Grădina lui Dumnezeu. Soarele încălzeşte încă pământul şi coace legumele mai întârziate, dar nopţile sunt din ce în ce mai răcoroase. Zilele sunt deja mai scurte, pe la opt şi jumătate este întuneric, iar frigul nopţilor ne va impune, în curând, să începem să facem focurile în sobe. Ne-am gândit la asta şi, prevăzători, precum sunt furnicile în prag de iarnă, ne-am mai aprovizionat cu încă o căruţă de lemne. De data asta, căruţaşul ne-a adus nişte buturugi cât toate zilele, de i-a trebuit lui Adrian o săptămână până le-a transformat în lemne bune de băgat în sobă. A păstrat doar vreo două buturugi care ne vor servi la decorarea curţii în mod util, folosindu-le ca mese de curte în mijlocul unor alte buturugi mai mici, cu rol de scaune, păstrate de la aprovizionările cu lemne anterioare. De-acum înainte, cum se spune, iarna poate să vină, lemne avem mai mult decât suficiente. Avem şi lemne uscate, rămase din iarna trecută, avem şi lemne crude, cumpărate acum.












Pe final, trebuie să recunoaştem că, mai mult decât a fi furnicuţe, nouă ne place să fim porumbei. Să zburăm în duet spre înaltul cerului şi să ne bucurăm de libertatea aripilor, a nesfârşitului de deasupra noastră, de perspectiva înaltă şi largă asupra tuturor lucrurilor şi, mai ales, de gingăşia gesturilor, a apropierii, a simţirii. O fi frumos şi plăcut să fii greiere, o fi înţelep şi folositor să fii furnică, dar a fi porumbei în duet este mai presus decât acestea. Este divin. Iar Cerul Grădinii lui Dumnezeu ne-o confirmă aşa cum ştie El cel mai bine: prin semne. Pentru cine are ochi să vadă.







Când am fost şi noi greieri, am cântat ca greierii.
Cât am fost furnicuţe, ne-am făcut treaba de furnicuţe, delectându-ne cu cântecele greierilor talentaţi.
Acum ne lepădăm de aceste haine şi ne îmbrăcăm cu aripile de porumbei spre a ne înălţa dincolo de al nouălea Cer.

Noapte bună, tuturor.
Noapte bună....

Din Grădina lui Dumnezeu: 16.09.2016
***
  









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu