Ema, mesteacănul contorsionat şi Cici

  Povestitor: Adrian

Iată şi câteva din experienţele noastre personale care ar putea fi văzute ca fiind banale de către mulţi oameni, dar care arată, totuşi, lucruri dincolo de ele..

Cercul perfect (Ema)

Zilele trecute am simtit să facem o călătorie la munte, la ceea ce numim cartierul nostru general. Noi trei. Adică incluzând-o şi pe Ema. Întruna din zile ne-am hotărât să facem o drumeţie către cabana Trei Brazi şi să ne oprim undeva, pe drum, să stăm în natură, scăldaţi de razele aurii ale soarelui.

De data aceea, în plimbare am luat-o şi pe Ema la drumeţie, seduşi de rugăminţile ei insistente. Nu prea o luăm, de obicei, pe distanţe mai mari parcurse pe jos. Dar ne-am zis atunci să facem o excepţie.

Zis şi făcut - am pornit la drum. Cu Ema în ham, deoarece, prin nevoia ei de socializare care nu admite refuz, este spaima găinilor şi a altor câini..

Aşa am ajuns, la un moment dat, ieşind din Predeal, pe drumul către Trei Brazi. După o porţiune de mers pe drumul asfaltat, ne-am hotărât să o luăm prin pădure, ca să evităm maşinile. Umbra pădurii şi-a spus cuvântul, făcându-se mai răcoare, dar am continuat aşa. 

Plimbându-ne, ne-am dat seama că Ema nu face deosebire între curtea noastră din Grădină şi orice alt spaţiu atunci când vine vorba de avertizare şi protecţie. Cu alte cuvinte, este atentă la orice "intruşi" din jur şi îi latră pe toţi. De regulă, cu delicateţe, ca şi cum şi-ar drege vocea. Pe unii oameni, însă, îi latră cu mult mai multă convingere. De cele mai multe ori stârneşte zâmbete, dar..

Ei bine, la un moment dat, am observat în faţa noastră, pe cărarea din pădure, un grup mic format din două femei şi un bărbat, toţi în jur de vreo 70 de ani, cam din aceeaşi generaţie. Imediat ce i-a văzut, Ema a găsit brusc cu cale să o latre pe doamna cea mai apropiată înainte ca eu să apuc să o potolesc. În mod normal, cei lătraţi de Ema se amuză când o văd, ea fiind un mic ghemotoc alb care se agită şi emite sunete. Dar doamna respectivă a reacţionat cu totul altfel, spunând câteva vorbe "grele" despre câinele nostru, iar nouă auncându-ne priviri pe măsură. Am dedus că este foarte deranjată că a fost lătrată pe drumul ei prin pădure şi că numai de asta nu avea nevoie. A doua doamnă a intervenit şi ea cu o voce ironică, spunând că, probabil, avem câinele cu noi ca să ne apere de lupi.

Nu am fi dat mare importanţă faptului dacă prima dintre ele nu s-ar fi oprit în drum şi nu ne-ar fi fixat pe amândoi cu o privire îndârjită, în care multe se puteau citi. Era evident, îşi dorea un conflict, ceva care să îi hrănească şi să îi valideze tensiunea interioară.

M-am uitat şi eu la ea şi i-am spus că se vede că muntele le prieşte.
Iritată, m-a întrebat ce vreau să spun. „Da - zic eu - muntele vă prieşte, deoarece sunteţi foarte bine dispuse şi se vede aceasta.”

Derutată şi surprinsă, a mormăit ceva apoi a plecat grăbită, ajungând, din coada grupului lor, în faţa acestuia. Noi i-am lăsat să se distanţeze, apoi am ieşit din pădure şi am revenit pe drumul astfaltat, luând-o mai repede la pas. După o scurtă bucată de drum am găsit o mică poieniţă şi ne-am aşezat pătura, rucsacul şi toate cele aduse cu noi. Soarele strălucea, vântul adia melodios, norii pufoşi pluteau agale, totul era de o frumuseţe liniştitoare.

Ne-am dat seama că ne aflam în apropierea cărării din pădure care era folosită de turişti şi câţiva chiar au trecut pe lângă noi, ocazie cu care Ema şi-a dres uşor glasul de câteva ori. De fiecare dată, însă, nu am mai lăsat-o să se ambaleze. Liliana o prindea de botic pentru a o potoli.

La un moment dat am auzit iar voci apropiindu-se şi am simţit proximitatea grupului iniţial. Cele două doamne şi domnul respectiv au ajuns din nou în apropierea noastră, dar fără să se mai întâmple ceva. Însă ne-am dat seama că vorbeau despre noi.

După doar câteva minute, un alt grup, de data aceasta o pereche de vârstă apropiată cu a noastră, a ieşit din pădure şi a trecut pe lângă noi. Ema a intrat imediat în modul protecţie- avertizare şi a început să îi latre înainte ca Liliana să o apuce de botic ca să o calmeze. 

Dar doamna aceea s-a uitat la ea şi a zis zâmbind: „Lăsaţi-o să latre, de ce o opriţi? Doar aici suntem în pădure!”

Am sesizat imediat cercul perfect, i-am zâmbit şi i-am explicat că sunt alţi oameni care se supără.. „Dar cum? - a spus ea - aici este pădure, poate să latre!”.. Apoi s-au îndepărtat discutând între ei despre ceea ce am putea denumi „drepturile câinilor în pădure” :) .. Ne-am amuzat, dar ne-am şi bucurat pentru ei. Feţele lor deschise şi zâmbitoare contrastau puternic cu expresiile primului grup.

Dar, fiecare are calea sa, iar destinaţia este aceeaşi.

Mesteacănul acrobat

Primăvara trecută, după o discuţie privind aspectul curţii noastre din Grădina, ne-am hotărât să cumpărăm unele plante ornamentale. Printre ele şi un mesteacan care să ne încânte cu scoarţa sa alb-argintie.

Zis şi făcut. Am făcut comanda şi, după un timp, în faţa porţii noastre a apărut o furgonetă cu plantele ambalate. Le-am luat repede şi le-am întins în curte pentru a le despacheta.

Am desfăcut aproape tot, dar nu părea să fie şi mesteacănul nostru.. Am ajuns apoi la o cutie mai scundă şi, supriză: cu o bună bucată de vârf îndoită la 180 de grade (ca să intre în cutie) se afla pomul dorit. Scoarţa lui era de un maro deschis (urma să aflăm că ea devine alb argintie după un timp). Desigur, nu am simţit o bucurie prea mare când l-am văzut aşa contorsionat, dar, cu blândeţe, observând că este foarte flexibil, am reuşit să îl îndrept cât de cât.

L-am plantat chiar în dreptul uşii casei, cea pe care o folosim cel mai mult, şi i-am pus un par înalt de care l-am prins, ca să îl ţină drept, protejându-l.

Au trecut lunile, a venit vara şi am văzut cum, treptat, mesteacănul creştea cu bucurie, dezvoltând noi crăci şi frunzele acelea diafane, specifice. La un moment dat, chiar a început să "năpârlească",  o scoarţă de un alb intens arătându-se pe o porţiune.

Dar am observat amândoi cum, după un timp, parcă părea că ar creşte strâmb, într-o parte. Am simţit atunci că, de fapt, el îşi doreşte să fie eliberat. Fiind prins pentru protecţie de acel par, copacul nu avea toate informaţiile de mediu corecte, necesare pentru a se dezvolta armonios.

Zis şi făcut, i-am scos legăturile cu parul şi l-am eliberat. Am constatat, însă, că el parcă se strâmba şi mai mult, ceea ce la început ne-a îngrijorat. Totuşi, mi-am spus cu convingere că nu, pomul nostru are acum toate informaţiile şi, cu siguranţă, se va îndrepta singur, fără ajutor.

„Aşa să fie!” a spus şi Liliana.

Şi, întradevăr, după două-trei săptămâni, mesteacănul s-a îndreptat şi este acum zvelt şi drept. Dansează cu fiecare adiere de vânt, mângâindu-ne cu graţia sa..

Cici

Nu.. Nu noi am chemat-o. Sigur că nu.. Dar ne-am bucurat că a venit să locuiască la noi.

Când ne-am mutat în Grădină era sfârşit de noiembrie (2015). În scurt timp, iarna avea să vină. Unele case din jur erau nelocuite şi, prin podurile unora, aveau adăpost nişte cucuvele.

Strigătele lor agitate străpungeau întunericul nopţii şi ne amuzau teribil, mai ales datorită superstiţiilor legate de ele. Trebuie să recunosc că aspectul (pe atunci) auster al curţii în prag de iarnă (această gospodărie a avut un timp animale care îşi lăsaseră amprenta), pigmentat de strigătul de cucuvele în noapte, ne făcea uneori, dincolo de amuzament, să ne dorim cu nerăbdare să vină primăvara ca să schimbăm totul.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Oamenii din sat care ştiau locul, apropiati ai foştilor proprietari, au sesizat imediat schimbarea, care nu era numai vizuală. Dar ceea ce nu puteau vedea le dădea o stare de bine de fiecare dată când ne vizitau sau când treceau prin faţa portii.

Într-o zi, Liliana a observat în podul şurii noastre o mogâldeaţă.. 

Intrus, înălţime foarte mică, lăţime mare în raport cu înălţimea, alura compactă, ochii mari şi ficşi, care denotă o claritate de excepţie. Culoare cenuşie. De fapt, pestriţă. Ceva alb, bej, maro şi negru. Salută în mod repetat cand se uită cineva la ea, ridicând şi coborând capul intermitent.. 

Au trecut zilele şi nopţile, iar mogâldeaţa a rămas acolo, în şura noastră. Exceptând incursiunile pe care le face pentru a vâna. O auzim cântând de acolo, de sus, din şură. I-a plăcut la noi şi nouă de ea. Am adoptat-o. Desigur, ea nu are nevoie de noi, e independentă, chiar dacă ne foloseste utilităţile.

Da, aţi ghicit. Ea e Cecilia, cucuveaua noastră. Cici, pe scurt. Am fost sfătuiţi să o alungăm, dar noi nici nu ne gândim. Ne-a scutit să mai cumpărăm o bufniţă de la magazinul feng shui, simbol al cunoaşterii şi înţelepciunii în culturile străvechi (ce contrast !).

Fii binevenită, pasăre a nopţii !

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 03.09.2016

***